Mi se va spune că acest conflict este vechi de când lumea (şi va exista cât lumea), aşadar „nihil sub sole novum“, dar problema este că în ultima vreme, cea a capitalismului târziu, din cauza transformării economiei într-o serie nesfârşită de speculaţii financiare, de inginerii macro-economice ale „băieţilor deştepţi“, a omnipotenţei băncilor şi a fondurilor de investiţii, el a luat forme monstruoase.

Banii nu mai sunt fizici şi nu mai au acoperire în nimic, nu mai sunt expresia unei plusvalori, aşa cum am învăţat noi. „Înainte banii dvs. erau fizici şi aveau acoperire în aceste lingouri de aur. Acum ei nu mai sunt decât nişte oscilaţii electromagnetice, nişte fluxuri de electroni alergând de-a lungul unei reţele de cabluri optice“, sunt cuvintele cu care se deschide „Money Monster“.

Foster, obosită

Aşadar, scenariul filmului – coscris de trei scenarişti, cu experienţă însă doar în filmul comercial – pune degetul pe una dintre problemele acute, rănile lumii contemporane, dar acest deget este la rândul lui infect. Jodie Foster, aflată la cel de-al patrulea lungmetraj în calitate de regizoare, a ales să realizeze acest film, şi l-a făcut foarte prost. Lasă că scenariul era din start îngrozitor de stupid şi fals, dar regia lui Foster este în cel mai bun caz inexistentă, de parcă nu a avut chef de nimic şi a lăsat pe toată lumea să-şi facă de cap.

Este bine că chestiunile economice, cele mai grave ale lumii actuale şi care probabil, ca şi alte dăţi, îi vor provoca prăbuşirea, au ajuns la nivelul unui film de cinema, pentru marele public, dar ce diferenţă faţă de o bijuterie de ingeniozitate cum era „The Big Short“ al lui Adam McKay, despre crahul din 2007-8, marele perdant al Oscarurilor din primăvară.

Un Guran de NY

Aşa cum se spunea şi în filmul lui McKay, nimeni – în afară de cine trebuie – nu mai înţelege nimic din aceste cifre, calcule şi concepte complicate (oricum, economia este, dintre toate ştiinţele sociale, cea care ne scapă cel mai mult şi-i înţelegem cel mai puţin mecanismele, în general nu putem modela teoretic satisfăcător modul de funcţionare al societăţilor noastre).

De la această premisă pleacă şi showul TV imaginat de scenarişti, „Money Monster“, un fel de „BiziDay“ al lui Moise Guran, moderat de un Lee Gates (George Clooney) la fel de antipatic, deşi având alt stil, decât acesta. Cuvintele despre bani citate mai sus aparţin preambulului acestei emisiuni, care-şi propune să-l familiarizeze într-un mod amuzant pe cel aflat în fotoliul din faţa ecranului TV – şi care capătă astfel încredere oarbă în prezentator – cu aceste concepte complicate.

Kyle Budwell (Jack O’Connell) şi Lee Gates (George Clooney): furia neputincioasă a omului sărac şi suficienţa păguboasă a omului bogat

„Dog Day Afternoon“, fără Lumet şi Pacino

„Grăunţa de nisip“ care defectează angrenajul apare atunci când un fond de investiţii considerat infailibil – un fel de FNI de la noi – se prăbuşeşte peste noapte, înghiţind 9 milioane de dolari. Explicaţia oficială: o inexplicabilă eroare de programare, o impredictibilă defecţiune a Maşinii. Gates fusese un acerb susţinător, cu argumente pseudo-economice, al infaibilităţii „şandramalei“, prin urmare s-a expus riscului – care se şi întâmplă – de a fi luat ostatic în direct de un perdant nemulţumit, sărac cu duhul şi cam nebun, care însă, într-un gest donchihotesc, vrea dreptate pentru toţi săracii care şi-au pierdut economiile, vrea astfel să penetreze inima Sistemului.

Din acest moment, filmul se transformă într-un thriller care se doreşte „cu sufletul la gură“, dar este complet lipsit de tensiune şi emoţie. Autorii par a fi vrut să bifeze toate clişeele posibile, apropo de acest subiect, de la producătoarea devotată meseriei (Julia Roberts, insipidă) până la secretara cu conştiinţă (Caitriona Balfe), care-şi demască şi pune cu botul pe labe şeful de o credulitate incredibilă (Dominic West). Cât de departe suntem de „După-amiază de câine“ (1975), neuitatul film al lui Sidney Lumet cu Al Pacino (tot despre „sindromul Stockholm“), care va putea emoţiona în orice ev viitor pe cineva!

Un SOV de doi bani

Cei care-au scris filmul nu au nici măcar inspiraţia să lase ca eroarea care-a provocat catastrofa să fie într-adevăr inexplicabilă, să ne depăşească, să aparţină Maşinii. Nu, şeful fondului era un om oneros, care-şi băga la propriu banii în buzunar, într-un mod destul de grobian (mai puţin subtil şi decât Sorin Ovidiu Vântu); sigur, el va fi demascat şi dat pe mâna justiţiei, dar acest lucru – că este vorba doar de natura umană (chiar dacă rea, totuşi perfectibilă şi oricum supusă legii) – ne creează false iluzii asupra posibilităţii supravieţuirii mecanismului capitalist.

Ipoteza că „Money Monster“ este o satiră, chiar naivă, a modului în care funcţionează televiziunea este, iarăşi, anulată de modul „pe genunchi“ în care-a fost scris şi regizat filmul: oricine a călcat măcar o dată în viaţă într-un platou de televiziune îşi dă seama că scenariul nu are niciun pic de rigoare şi verosimilitate. Ca satiră a ceea ce se întâmplă într-o televiziune, filmul de nedepăşit rămâne – deşi destul de vechi, culmea, dar nu contează – „Network“ / „Reţeaua“ (1976), al aceluiaşi Sidney Lumet, care-a fost un mare cineast social şi politic.

Info

Maşina de bani / Money Monster (SUA, 2016)
Regia: Jodie Foster
Cu: George Clooney, Julia Roberts, Jack O’Connell

2 stele

Citeşte şi:

„Criză, monşer!“ – cronica mea la filmul „The Big Short“, despre cauzele crizei financiare din 2007-8

„Money Monster“, când stereotipurile te învaţă lecţii de viaţă VIDEO

PORTRET DE REGIZOR

Jodie Foster – actriţă strălucită, regizoare aşa şi-aşa

Noul film regizat de actriţă, „Money Monster“, ne dă prilejul să vorbim despre una dintre cele mai strălucite cariere din showbizul american, de la Hollywood cum se spune: cea a lui Jodie Foster (născută Alicia Christian Foster, pe 19 noiembrie 1962, în Los Angeles, „cetatea filmului“), iniţial copil-vedetă, apoi, după o perioadă mai obscură, actriţă fulminantă, cu două Oscaruri la activ, şi totodată regizoare respectată.

Patru lungmetraje ca regizoare

Chiar dacă filmul actual, „Money Monster“, nu este prea grozav, actriţa nu a zbârcit-o până acum prea rău în cariera de regizoare, primul film semnat de ea, „Little Man Tate“ din 1991, bucurându-se de sufragii unanime (Foster are rolul principal; din păcate, lăudatul Adam Hann-Byrd, interpret al copilului supradotat Fred Tate, nu a mai avut cine ştie ce carieră ulterioară).

Au urmat „Home for the Holidays“ (1995, unde dirijează mulţi actori importanţi), revenire cu „The Beaver“ (2011), în care se întoarce şi ca interpretă principală, şi acum acest „Money Monster“, neinspirat dar super-promovat, cu un punct de plecare interesant şi cu două mega-vedete, George Clooney şi Julia Roberts, în rolurile principale.

Iris, copilul-prostituată

Inteligenţa, artistică şi profesională, este cuvântul cel mai des folosit în ce-o priveşte pe Jodie Foster, ca actriţă extraordinară (care nu este ceea ce se cheamă o mare frumuseţe, aspectele de divă şi glamour fiindu-i destul de străine), dar şi ca regizoare şi producătoare (în general a proiectelor sale „de suflet“, cu ea ca actriţă principală sau nu). Iniţial, însă, Foster a fost ceea ce se cheamă un copil-vedetă, actriţă pursânge totuşi încă de-atunci. Desigur, toată lumea o identifică cu epocala apariţie din „Taxi Driver“ / „Şoferul de taxi“ (1976) al lui Martin Scorsese, în rolul prostituatei adolescente Iris Steensma (foto jos).



14 ani avea atunci actriţa, obţinând şi prima nominalizare la Oscar, pentru rol secundar. Actriţa jucase însă, deja, începând de când avea 7 ani, în numeroase producţii, în cea mai mare parte a lor de televiziune. Se detaşează de-aici două roluri ale copilei: cel al fetiţei Becky Thatcher din ecranizarea „Tom Sawyer“ (1973) şi cel din „Alice nu mai locuieşte aici“ (1974), copilul lui Ellen Burstyn, prima oară când lucrează cu Martin Scorsese, care în scurt timp o va duce la celebritate.

Oscar pentru agenta Clarice

După o perioadă de oarecare obscuritate, cea a anilor ’80, când rolurile actriţei nu mai atrag atenţia, la 25 de ani apare o nouă Jodie Foster, una care îi lasă fără replică pe toţi cei din jur. Cele două Oscaruri câştigate pentru rol principal aproape unul după altul, pentru „The Accused“ (1988, regia Jonathan Kaplan, Foster este o fată violată în grup, care se decide să rupă tăcerea) şi, mai ales, „Tăcerea mieilor“ (1991, regia Jonathan Demme, agentul FBI Clarice Starling, personaj devenit iconic), o fac să aibă una dintre cele mai stabile cariere de la Hollywood şi să-şi aleagă cu atenţie rolurile.

Urmează alte performanţe actoriceşti: prostituata din „Umbre şi ceaţă“ (1991, regia Woody Allen), „Sommersby“ (1993, regia Jon Amiel), „Nell“ (1994, regia Michael Apted), mai ales „Contact“ (1997, după Carl Sagan, regia Robert Zemeckis), „Panic Room“ (2002, regia David Fincher). Chiar dacă rolurile din anii 2000 ale actriţei nu au mai fost poate la acelaşi nivel, ele au fost rare şi arată o atentă alegere a regizorilor şi personajelor. În anii 2010, a apărut doar în trei roluri: în propriul film „The Beaver“ (2011), în excelentul „Carnage“ (2011) al lui Roman Polanski şi în SF-ul „Elysium“ (2013) al lui Neill Blomkamp, unde-o face pe villain-iţa.

Top 4 filme importante

1. Little Man Tate / Micul Tate (foto dreapta, SUA, 1991)
2. Home for the Holidays / Vacanţă cu familia (SUA, 1995)
3. The Beaver / Castorul (SUA, 2011)
4. Money Monster / Maşina de bani (SUA, 2016)