Oedip – Enescu – Ionescu

În urmă cu 50 de ani, în septembrie, avea loc la Bucureşti premiera în România a operei lui George Enescu "Oedipe", la mult timp după premiera de la Paris. Cea mai recentă montare a capodoperei enesciene, semnată în 2003 de regizorul român stabilit în Franţa, Petrică Ionescu, a fost reluată cu acest prilej la Opera bucureşteană.

O văzusem şi în urmă cu cinci ani, dar nu am pierdut ocazia să o revăd. Controversată la acea vreme, producţia – foarte bogată din punct de vedere scenografic – se joacă rar, în primul rând pentru că montarea şi demontarea decorurilor durează foarte mult pentru a fi integrată în stagiune.

În urmă cu cinci ani, Petrică Ionescu afirma: "Ceea ce l-a interesat pe Enescu la Oedip a fost descoperirea unui om spiritualizat încetul cu încetul de-a lungul vieţii sale… Ce mă interesează pe mine foarte mult la Enescu – şi de aceea am şi creat vizorul din decor, în care drumul iniţiatic este văzut printr-un obturator – este că el depăşeşte destinul.

Poziţia particulară a lui Enescu, concepţia lui despre Oedip (şi care nu s-a mai întâlnit la un alt gânditor sau compozitor) ţin de partea filosofică. Aportul filosofic, nu numai muzical, al lui Enescu este că omul – după părerea lui – este mai puternic chiar decât destinul şi poate să-l învingă."

Vizualul bate muzica

O montare dominată de vizual, explozie de culori, forme şi planuri Oedipe-ul lui Petrică Ionescu propune o viziune îndepărtată de ascetismul şi simplitatea ce dominau montările cu Oedipe realizate în aceste cinci decenii în diverse teatre de operă ale lumii.

Rămân la părerea că pentru un iubitor de teatru, de exemplu, care se apropie greu de operă, o astfel de montare reprezintă o tentaţie în a face cunoştinţă cu acest gen. Petrică Ionescu şi-a asumat şi concepţia decorurilor, doar  costumele aparţinându-i lui Cătălin Ionescu-Arbore, fiind gândite în prelungirea scenografiei, într-o manieră de influenţă Thierry Mugler ca punct de pornire asumat.

Distribuţia spectacolului din 2008 se aseamănă în multe puncte cu aceea de la premieră, sub bagheta dirijorului Cornel Trăilescu evoluând Ştefan Ignat (Oedip), Horia Sandu (Tiresias), Ionuţ Pascu (Creon), Valentin Racoveanu (Păstorul), Ştefan Schuller (Marele Preot), Pompeiu Hărăşteanu (Forbas), Oana Andra (Iocasta), Ecaterina Ţuţu (Sfinxul), Simona Neagu (Antigona), Francisc Valkay (Bătrânul orb), alături de orchestra şi corul Operei Naţionale din Bucureşti, pregătite de maestrul Stelian Olariu.

Faţă de situaţia de acum cinci ani în care fiecare solist îşi descoperea potenţialul actoricesc ascuns uneori cu uimire, acum nu mai vorbim despre o noutate. Ca spectatori ai unor producţii semnate de regizori de teatru la ONB, ni s-a întâmplat mai frecvent să vedem evoluţii convingătoare din acest punct de vedere în ultimii cinci ani. Ca şi la premieră, corul Operei pregătit de Stelian Olariu a contribuit esenţial la succesul spectacolului, susţinând importanţa personajului colectiv care a însoţit destinul lui Oedip de-a lungul vieţii, atât vocal şi cât şi scenic.

Petrică Ionescu rămâne un regizor cu concepţii luxuriante, ceea ce pentru unii este atractiv, colorat, dătător de energie. Pentru cei care preferă ca în operă să audă întâi muzica, această montare ce implică supraaglomerarea scenei şi planurile suprapuse este destul de obositoare, deşi îşi găseşte corespondentul în partitură.

Rămân la impresia că, deşi evident muzica se află în planul doi, faptul că tot ceea ce se petrece pe scenă menţine atenţia trează este esenţial. Condiţia rămâne însă aceea ca textul muzical să fie prezentat la un nivel profesional înalt.

Din păcate, Opera din Bucureşti rămâne încă în urmă în privinţa dotărilor tehnice faţă de orice alt teatru similar din alte capitale europene, iar în cazul unor astfel de producţii contează. Dar pentru că astfel de afirmaţii se potrivesc şi când vorbim despre grădini zoologice sau săli de bibliotecă de la noi, probabil că ele nu-şi mai au rostul.