E vorba despre Cluj, Iaşi şi Timişoara, oraşe cărora, precizez, le-am transcris numele în ordine strict alfabetică şi aceasta spre a nu declanşa suspiciuni că aş susţine pe unul în defavoarea altuia.  

Încă de atunci se puteau întrevedea primele semne ale viitoarei lupte de argumente, de fapte, dar şi de orgolii între cele trei pretendente. Orgolii încă şi mai supradimensionate decât cele ale marilor vedete de prin teatrele de toate genurile, vedete ce îi terorizează pe alcătuitorii de afişe sau de comunicate de presă în legătură cu locul ocupat de numele lor într-o înşiruire oarecare. De unde şi precizarea pe care am simţit nevoia să o fac mai sus.

Prezent la Iaşi în primăvara lui 2011,  cu ocazia deschiderii unei noi librării din lanţul Humanitas, şi întrebat în legătură cu şansele candidaturii marelui oraş, dl. Gabriel Liiceanu a cam uitat de amabilitatea faţă de gazde, de diplomaţie şi de utilitatea minciunilor pioase şi a răspuns răspicat, poate puţin cam prea dur şi poate excesiv de tranşant, dar cinstit, că “Iaşul nu are şanse reale pentru a deveni Capitală culturală europeană”. Revista Cronica veche a organizat atunci, prompt, o dezbatere de dimensiuni destul de ample pe respectiva temă, dezbatere la care am răspuns şi eu, onest şi nu tocmai pe placul ieşenilor. Nu am fost chiar foarte simpatizat pentru asta, dar nici interdicţie de intrare în oraş nu am primit.

Nu bănuiam însă la momentul respectiv cât de tare se va amplifica lista oraşelor româneşti doritoare să acceadă la o astfel de onoare şi ce pasiuni locale vor stârni dorinţele respective. Astăzi, aproape că nu există personalitate a culturii mondiale ori naţionale care să treacă printr-una dintre urbele măcinate de aceste ambiţii şi să nu fie chestionată în consecinţă. Răspunsul, cel mai adesea favorabil, puţin importă că e de complezenţă, e publicat pe prima pagina a ziarului judeţean, deschide en fanfare buletinul de ştiri al staţiei locale de radio şi televiziune, iar personalitatea în cauză se vede trecută, cu sau fără voia ei, pe lista lobbyştilor.

Cei ce ocupă anumite dregătorii de rang naţional trebuie să fie atenţi la ce şi cum vorbesc pe tema în chestiune ca nu cumva să fie acuzaţi de partizanat sau de antepronunţări, ca şi cum spusele lor chiar ar conta în alt chip decât ca încurajare morală, de vreme ce decizia va fi luată nu de ei, ci de un juriu internaţional.

Bunăoară, când ministrul Culturii, dl. Daniel Barbu, a făcut o afirmaţie favorabilă la adresa Timişoarei, ieşenii au sărit ca arşi, mai arşi decât ar fi trebuit să fie văzând laşitatea şi disciplina de partid cu care acelaşi domn Barbu acceptă scăderea bugetului aferent domeniului pe care îl păstoreşte. Când preşedintele UNITER, dl. Ion Caramitru, invitat să înmâneze un premiu la Gala Naţională a Operelor ce s-a desfăşurat în urmă cu  două-trei săptămâni la Iaşi, a comis imprudenţa de a spune câteva cuvinte ce au gâdilat în mod plăcut urechile gazdelor sale, vreo două-trei persoane semi-oficiale oltene i-au cerut demisia  şi asta unde altundeva decât de Facebook, reţea de socializare devenită tot mai pregnant în vremea din urmă o inedită platformă jurnalistică nelipsită de anumite, frecvent savuroase, conotaţii caragialeşti.

Nu sunt nici pe departe un rafinat şi în detaliu cunoscător al vieţii culturale cotidiene al fiecăruia dintre oraşele româneşti ce şi-au anunţat intenţia de candidatură. Nu pot să nu observ însă că mai toate îşi bazează intenţia şi îşi evaluează şansele în funcţie de trecut. Pe grandoarea şi importanţa acestuia. Şi Iaşul, şi Timişoara, şi Clujul, dar şi Aradul, Craiova ori Brăila se grăbesc să ne asigure că stau bine la capitolul diacronie şi că măreţe umbre le servesc drept chezaş.

În schimb, sincronia e ceva mai deficitară şi mai nici unul dintre aspiranţi nu e din cale afară de doritor să vadă cât de mare cu adevărat le e prezentul. Şi, mai apoi, să încerce să îl recalibreze aşa încât el să devină unul cu adevărat de luat în seamă. Cad în păcat şi observ că singurele care au cam început să aibă în vedere actualitatea care, odată transformată în trecut recent, va contribui la înclinarea balanţei, sunt autorităţile judeţene şi locale din Iaşi, numai că şi acolo tare mi-e teamă că detectez semnele unui hei-rupism şi ale unei acţiuni de imagine niţeluş cam prea agresivă, cam prea de moment, nu ştiu însă şi cât de sănătoasă şi cât de sustenabilă economic şi logistic în viitorii ani.

În doar câteva luni la Iaşi au avut loc Gala UNITER, una extrem de reuşită, de altfel, Gala Naţională a Operelor, care putea fi una reuşită dacă nu se transforma într-un niţeluş cam grotesc şi cam de prost gust Omagiu al ţării Beatricei iubite, un Festival internaţional al educaţiei, cu spectacole mamut jucate sau interpretate din câte mi se spune, din păcate, nu tocmai în condiţii optime şi nu la standardele lor reale de calitate. Se pare că a funcţionat îndemnul fie oricum numai să vină la FIE! Pentru toamnă e proiectat un festival internaţional de literatură ale cărui costuri sunt destul de consistente, dar pe care autorităţile sunt gata să le suporte, infuzia de poezie determinându-le pesemne să uite că oraşul nu mai are cam demultişor o sală de concerte validă şi că Filarmonica e silită să cânte în exil şi în condiţii deloc artisticeşte favorabile la Teatrul Luceafărul. Ceea ce nu prea e in conformitate cu condiţia de candidat la statutul de Capitală europeană. Or, vremea când în doar câteva luni se ridica clădirea unei instituţii de spectacole, aşa cum s-a întâmplat în 1953, când, pentru a face faţă cerinţelor Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, liderii comunişti de la Bucureşti au forţat terminarea sediului Operei, a cam trecut. E de sperat că domnii Nichita şi Adomniţei conştientizează asta. Tot la fel cum ar trebui să înţeleagă şi craioveanca Lia Olguţa Vasilescu că un Teatru pentru copii şi tineret face parte din zestrea obligatorie a unei capitale de judeţ oarecare, darmite a unui oraş cu aspiraţii europene şi că un asemenea Teatru nu se edifică prin apariţii la televizor.

 Statutul de Capitală culturală europeană implică, din câte se pare, în primul rând capacitatea de a produce zilnic şi la competitive standarde de calitate evenimente, prezentate în ambalajul colorat al spectacolului care, o ştim de la Roland Barthes, înseamnă categoria esenţială sub incidenţa căreia e văzută lumea. Şi asta nu neapărat fiindcă toată lumea, râde, cântă şi dansează.  Ci pentru că spectacolul vinde.

E ceea ce a ştiut foarte bine Sibiul atunci când şi-a depus candidatura, superbul burg transilvan având deja în acel moment atuul Festivalului Internaţional de Teatru, transformat de creatorul său, actorul Constantin Chiriac, ajutat de Primărie, într-un festival de arte ale spectacolului. Mă tem că mai nici unul dintre oraşele candidate nu are în acest moment un atu de proporţii comparabile. Iar aproape tot ceea ce a propus în 2007 Sibiul vizitatorilor săi a fost fundamentat pe oferta spectaculară, una de natură să aibă impact asupra unor ample colectivităţi. Lucru cu consecinţe nu doar pe plan cultural, ci şi economic.

Un mare cotidian on line românesc a publicat în urmă cu puţine zile un amplu, informat dar şi oarecum orientat politic articol în care detalia consecinţele economice ale acceptării candidaturii la titlul de Capitală culturală europeană. Consecinţe care, înainte de a fi pozitive, implică anumite servituţi, costuri, îndatorări, riscuri. Care, spre a fi atenuate, presupun strategii pe termen lung, continuităţi, conjugate abil cu acel zilnic amintit mai sus.

Mărturisesc că în 2007 am fost uşor îngrijorat văzând cât de voiniceşte creşte harta hotelieră a Sibiului. Creştere la care au contribuit nu doar marii investitori, ci şi oamenii simpli ce au riscat, au contractat credite şi au deschis nenumărate pensiuni. Mă întrebam atunci ce se va întâmpla cu respectivele spaţii de cazare după 2007.

Prezent la Sibiu cu ocazia celei de-a XX a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru, am profitat de întâlnirea cu o veche cunoştinţă care lucrează în turism spre a-i cere detalii tocmai legate de acest subiect. Am aflat că din 2007 locurile de cazare au crescut constant şi aceasta fiindcă oraşul generează mereu evenimente de natură să stimuleze apetitul vizitatorilor.

Problema e câte dintre localităţile româneşti ce se luptă pentru onoarea de a deveni Capitală culturală europeană în 2021 au această capacitate şi câte dispun de edili, dar şi de manageri culturali precum cei din Sibiu. Şi câte dintre aceste localităţi ştiu ce se va întâmpla acolo şi după ce anul 2021 va fi trecut.