Astfel, chiar în ziua în care împlinea 50 de ani, îndrăgita soprană Elena Moşuc a revenit, după o absenţă mult prea îndelungată, pe scena ONB, sărbătorind momentul pe scenă, într-un rol care a consacrat-o şi la Arena din Verona şi la Scala din Milano şi în alte colţuri de lume – Violeta Valery din Traviata de Verdi -, aşteptată şi ovaţionată de o sală arhiplină, pentru că realmente a fost un eveniment. Glasul de-o prospeţime şi o frumuseţe nealterată de timp sau de solicitările numeroase în roluri extrem de diverse (implicând şi o permanentă deplasare dintr-o ţară în alta, uneori chiar pe continente diferite), supleţea şi siguranţa cu care îl conduce în fraze ample, colorând expresiv fiecare sunet, apelând la filato-uri sau la jocuri de crescendo-decrescendo în acut, atacarea supra-acutelor. Sau a coloraturii cu un firesc şi o dezinvoltură uimitoare, lipsa (aparentă) de efort de la primul sunet şi până la cortina finală, precum şi credibilitatea jocului de scenă, fără nimic forţat, trăind pur şi simplu sentimentele şi drama eroinei întrupate, totul a constituit o încântare, demonstrând din plin că este, cu adevărat, o interpretă ce merită elogiile presei internaţionale şi, evident, aplauzele entuziaste ale publicului „de acasă“.

Elena Moşuc a fost impecabilă, caldă şi dramatică, strălucitoare şi sensibilă, cântând superb, corelând perfect jocul şi expresia vocal-scenică în raport cu fiecare moment al acţiunii. În fine, (din nou) după prea multă vreme, am ascultat, la ONB, o soprană de mare clasă! Pentru o asemenea reprezentaţie, pentru o asemenea mare artistă, se cuvenea alcătuită o distribuţie pe măsură, numai că în acea seară a evoluat practic fără parteneri, în celelalte roluri de prim-plan apărând solişti care nu aveau ce să caute în compania sa. Probabil că, tenorul danez Sune Hjerrild a fost „găsit“ pe YouTube (unde captarea prin microfon face minuni), altfel nu se poate explica invitarea sa în rolul Alfredo, deşi vocea sa pur şi simplu nu se aude, chiar dacă timbrul este calitativ, iar frazarea îngrijită, dar cu acute ratate jenant. Gura lumii spune că ar fi fost recomandat de către „cineva“, dar şi în acest caz, la repetiţii oricine constata că nu face faţă, deci trebuia înlocuit imediat. Cât despre faptul că era supraponderal... În rolul Germont, baritonul Ştefan Ignat a încercat să cânte mai „sensibil“, dar a rezultat o continuă „fredonare“ în arii şi în duete, cu unele sunete în forţă, „drepte“ şi agresive. (În treacăt fie spus, nu am înţeles defel cum a apărut în actul II în costum gri, iar la aplauze, imediat după lăsarea cortinei, îmbrăcat în… maro şi cu un şal lung?!).

Elena Moşuc în rolul Violetei Valery din Traviata de Verdi

Şi astfel, Elena Moşuc a făcut o (altă) demonstraţie de virtuozitate şi profesionalism, conturându-şi suveran personajul fără a se raporta la vreun partener real (poate imaginar). Culmea este că scurta intervenţie a tenorului Andrei Lazăr în Gaston a sunat infinit mai plăcut şi mai penetrant decât solistul oaspete aflat în vecinătatea sa (actul I). De altfel, în rolurile de plan secund s-au regăsit tineri care au asigurat o evoluţie unitară sub toate aspectele – Sidonia Nica (Flora), Cristina Eremia (Annina), Vasile Chişiu (Baronul), Daniel Filipescu (Marchizul), Iustinian Zetea (debutând în Doctorul Grenvil), Constantin Negru (Giuseppe, Servitorul), Alin Mânzat (Comisionarul) -, iar corul (pregătit de decenii de către Stelian Olariu) a fost ca de obicei „la înălţime“, în timp ce balerinii din scena balului au dansat cu convingere (Antonel Oprescu, Rodica Fiastru, Irinel Manolovici, Ileana Sora, Beatrice Şerbănescu), chiar dacă una dintre soliste a etalat multe kilograme în plus.

La rândul său, orchestra a sunat neaşteptat de bine, omogen şi fluent, răspunzând în general cerinţelor dirijorului Adrian Morar, care a reuşit să rezolve cu discreţie şi cele câteva dezechilibre în relaţia cu scena, spectacolul cu o interpretă şi ansamblu fiind, în aceste condiţii, un succes. În treacăt fie spus, programul de sală preciza că era o „seară aniversară Elena Moşuc“, dar prea puţini au înţeles de ce. Probabil că publicul aştepta ca la final, pe lângă ovaţiile şi aplauzele nesfârşite care au răsplătit impresionanta interpretare a sopranei, să fie felicitată pentru „ceva“ sau măcar ca orchestra să intoneze un „La mulţi ani“, aşa încât să devină clară aniversarea. Nu s-a petrecut însă astfel, dar în foyer, Elena Moşuc a acordat autografe pe CD-ul său recent apărut, intitulat „Heroines“, cuprinzând arii din opere de Donizetti şi Bellini.

Scenă din „Bărbierul din Sevilla“ de Rossini

O săptămână mai târziu, în ciuda viscolului năpraznic, melomanii au revenit la Operă pentru a urmări „Bărbierul din Sevilla“ de Rossini, în care majoritatea soliştilor erau invitaţi, de această dată tineri, cu glasuri calitative şi capabili să formeze o echipă echilibrată şi credibilă, compensând cumva situaţia deplorabilă din spectacolul verdian. Au fost şi noutăţi de cert interes, începând cu faptul că dirijorul italian David Crescenzi a acompaniat el însuşi recitativele (ceea ce pe la ONB nu s-a prea văzut), reuşind să obţină şi în plan orchestral sonorităţi în spiritul rossinian, ba chiar să coordoneze perfect fosa şi scena, astfel încât eternele decalaje nu şi-au făcut prezenţa, continuând cu apariţia – în parte în debut la Bucureşti în rolurile respective – a unor solişti români care îşi desfăşoară activitatea în special peste hotare, cunoscuţi însă din apariţiile lor anterioare.

Dacă mezzosoprana Roxana Constantinescu a dezamăgit în Cenerentola, acum s-a simţit mult mai în largul său în Rosina, glasul său plăcut, nu prea amplu, susţinând cu acurateţe partitura, agreabilă şi ca prezenţă scenică. Apoi, tenorul clujean Tiberiu Simu şi-a pus în valoare timbrul liric luminos, fazarea inteligentă şi expresivă, dar ca şi în Lenski (din trecuta stagiune) a avut probleme în acut, cucerind însă ca dezinvoltură şi eleganţă scenică, în timp ce bas-baritonul Adrian Sâmpetrean, pentru prima oară pe scena ONB, a încântat prin glasul generos, catifelat, excelent condus, ideal în roluri „de linie“, deşi în acea seară a fost Don Basilio, un personaj de compoziţie în care a declarat că se simte foarte bine, detaşându-se net în topul interpreţilor. Într-o cu totul altă categorie se înscrie baritonul Şerban Vasile care, ca şi la debutul în rolul Figaro, a preferat să „escaladeze“ ţesătura dificilă şi să mizeze mai mult pe bufonerie, oferind câte-o acută prin care dovedea că vocea sa este calitativă, dar destul de ştearsă în registrul mediu. De altfel, şi când abordează celebra cavatină în concert, se menţine pe aceleaşi coordonate, acoperit adesea de către orchestră.

În debut absolut, Egle Chişiu a susţinut cu aplomb rolul Berta, alături de soliştii „casei“ – Mihnea Lamatic (din nou în Don Bartolo), Daniel Pop (Fiorello) sau Ionuţ Gavrilă (Sergentul) -, iar corul bărbătesc a cântat şi a jucat convingător. Trecând peste cele câteva rezerve (care, după cum subliniam, nu au făcut decât să le reconfirme pe cele anterioare), nivelul şi omogenitatea de ansamblu au dovedit că şi la ONB se poate alcătui o distribuţie bună, cu glasuri frumoase, în general puse la punct sau chiar cu interpretări performante, că un dirijor de talent, care ştie ce înseamnă Rossini şi reuşeşte că capteze receptivitatea tuturor interpreţilor, poate să obţină o derulare alertă, uneori chiar sclipitoare, cu nerv şi umor – să sperăm că nu a fost doar o întâmplare în stagiunea teatrului bucureştean.