Oaspeţi şi debuturi la ONB (II)

„Paiaţe” cu Francesco Anile şi Simonida Luţescu.

Din nou, am ales la întâmplare. Fără o atracţie specială. Spectacole curente, de stagiune, totuşi, cu două debuturi, unul important alături de un invitat italian, celălalt pentru un rol mic. Aşadar, „Cavalleria rusticana“ de Mascagni şi „Paiaţe“ de Leoncavallo, producţiile lui Ion Caramitru, cu premiere acum un an. Prilej pentru a observa şi cum se manifestă intrarea în rutină, dacă există.

O seară inclusă în „Săptămâna Regatului Ţărilor de Jos“, cum scria pe fluturaşul de sală. Legătura mi-a scăpat.

De la bun început notez că montările îşi menţin prospeţimea, ceea ce denotă o bună preocupare pentru întreţinerea lor, fapt pe care îl pun pe seama asistenţilor de regie, Claudia Machedon şi Cristina Cotescu. În „Paiaţe“, debutul decorativei soprane Simonida Luţescu, Nedda, a fost bine pregătit din unghi actoricesc, în contrapondere cu interpretul lui Canio, tenorul oaspete Francesco Anile, preocupat mai mult de vocalizare decât de jocul scenic, rigid şi prea puţin dăruit.

Sub bagheta lui Vlad Conta, ansamblurile şi-au demonstrat forma meritorie, îndeosebi corurile dirijate de Daniel Jinga şi, pentru copii, de Smaranda Morgovan, cu prestaţii omogene şi bine pliate spiritului verist, în care masivitatea sonoră a impresionat. Şi dacă instrumentiştii, „cordarii“ în special, au avut bune momente în paginile introductive sau de „intermezzi“, nu acelaşi lucru se poate spune despre unele individualităţi. Mă refer la un clarinet care pur şi simplu a omis ultima notă dinaintea zicerii lui Tonio „Si può“ din Prologul la „Paiaţe“ sau la unele alămuri neglijente, în acelaşi titlu.

Scenă din „Cavalleria rusticana“ cu Adrian Dumitru şi Sorana Negrea

„Cavalleria rusticana“

Deja destul de experimentat, trio-ul Bianca Mărgean (soprană) – Adrian Dumitru (tenor) – Vicenţiu Ţăranu (bariton), ca Santuzza – Turiddu – Alfio, a interpretat cu stil discursul melodic, cu glasuri bine impostate şi sonore. Tenorul a cântat pasional Siciliana, cu implicări spinte în duetul cu soprana şi note acute ample în aria finală. La rându-i, Bianca Mărgean a tălmăcit plastic desenele melodice ce-i revin, cu menţiune pentru colorizările „piangendo“ din duetul cu Turiddu.

Vicenţiu Ţăranu a abordat energetic şi robust partitura, dar cu oarecare inegalitate în forţa registrelor, dăruindu-se impetuos asupra celui înalt în duetul cu Santuzza, îndeosebi în tirada „Infami loro, ad essi non perdono...“, de mare impact.

Bianca Mărgean şi Andreea Iftimescu

Petele din... soare au fost puţine. Mă refer la o oarecare lipsă de rotunjime a unor pasaje din registrul central şi central - înalt al Biancăi Mărgean, alături de evitarea acutei ce încheie opera, Do natural. O anume presiune venită din partea ţesăturii vocale mascagniene a făcut ca şi soprana, şi tenorul să grăbească anumite rostiri. Mă refer la finalul rugăciunii maiestuoase „Regina coeli... Innegiamo“, respectiv la lansarea cântecului de pahar.

Bun a fost debutul ca Mamma Lucia al tinerei mezzosoprane Andreea Iftimescu (ce mamă jună!?!) care, alături de mezzosoprana Sorana Negrea (Lola), a validat o veche cutumă a maeştrilor italieni, aceea că nivelul bun al unui spectacol stă nu numai în nivelul interpreţilor rolurilor principale, ci şi în valoarea comprimarilor. De reţinut!

Iordache Basalic şi Simonida Luţescu

„Paiaţe“

După pauză, în partea a doua a dipticului, lucrurile au stat mai complicat. Debutanta Simonida Luţescu şi-a orientat glasul sopranil în special către consistenţa şi volumul acutelor, reuşite din aceste puncte de vedere, atât în arie, cât şi în final. Dar  componenta dramaturgică a  rolului depăşeşte lirismul intrinsec al vocii sopranei, aşa încât accentuările spinte şi impunerea lor trebuie luate în considerare, alături de reuşitele pasaje pline de emoţionalitate şi sens, frumos frazate.

Vajnic Otello în premiera de la Bucureşti, Francesco Anile a confirmat incisivitatea registrului înalt al glasului său, înzestrat cu luciri tăioase, potente, puternic rezonante în sală. Registrul inferior nu este însă foarte pregnant, uşor răguşit pe alocuri în primul act şi tenorul nu s-a identificat cu ceea ce italienii numesc „un grande fraseggiatore“. Spre pildă, aria „Vesti la giubba“ a fost destul de liniară, fără să răscolească spirite. Dar expunerea dramatică a finalului a impresionat prin impactul năvalnic.

Simonida Luţescu şi Vasile Chişiu       

A înşirui fără dimensiune sonoră semnificativă notele nu reprezintă o performanţă. Baritonul Vasile Chişiu (Tonio) a cântat fără autoritate şi anvergură sonoră, acoperit de orchestră în destule secvenţe, deşi semnificaţiile şi atitudinile rolului au fost bine înfăţişate.

Reuşita majoră a operei „Paiaţe“ mi s-a părut a-i reveni baritonului Iordache Basalic, Silvio cu glas plin de prospeţime, căldură şi cu  vocalizare omogenă pe ambitus (un model!), în condiţii de maleabilitate a redării frazelor muzicale şi expresivitate în cânt.

O perspectivă de viitor are tenorul Paul Lungu (Beppe), tânăr artist remarcat şi în rolul Lenski din „Evgheni Oneghin“. Fiind posesor al unei vocalităţi lirice „pline“, cred că paşii imediaţi în carieră îl vor îndepărta de scriituri cerute a fi lecturate ultra lejer, plutitor, transparent, precum cea a serenadei „O Colombina“. Altminteri, prestaţia sa a fost foarte plăcută şi, cum sugeram, promiţătoare.

Paul Lungu şi Simonida Luţescu. Foto Sebastian Bucur-ONB