Oare ne doare această lume?

Afiş One Wolrd Romania

Ne vine sau nu să credem (poate doar unora dintre noi), dar au trecut 30 de ani de la evenimentele care au pus capăt domniei comunismului în Estul Europei, de la căderea Zidului Berlinului, la revoluţia de catifea din Cehoslovacia, care l-a adus în fruntea statului pe scriitorul disident Vaclav Havel, până la sângeroasa îndepărtare de la putere a lui Ceauşescu, în România.

La aceste trei decenii, la ce au adus ele ca schimbare în societăţile ex-comuniste, la apăsarea trecutului asupra prezentului, oriunde în lume, la provocările actualităţii, fie că e vorba de justiţie, libertatea presei, sau drepturile minorităţilor, la toate temele incluse în aceste preocupări majore au ales să reflecteze organizatorii prestigiosului Festival One World Romania.

Ajuns la cea de a 12-a ediţie, Festivalul Internaţional de Documentar şi Drepturile Omului se află în plină desfăşurare la Bucureşti şi anunţă un ultim weekend încărcat cu proiecţii şi evenimente interesante, de la 11 dimineaţa la 12 noaptea (în timpul săptămânii, programul a ţinut cont de bugetul de timp al amatorilor, cu proiecţii doar în cursul serilor).

Între 15 şi 24 martie, cei interesaţi de problemele şi neliniştile acestei lumi postmoderne, văzute prin ochii unor cineaşti atenţi nu doar la epiderma lucrurilor, ci şi la mecanismele din spatele lor, amatorii de documentar, adică, au acces la problematici stringente pentru indivizi şi comunităţi din întreaga lume.

Căci acesta este atuul major al filmului documentar: apropierea de realitatea trăită, într-un demers de tip reflexiv, bazat pe inteligenţa emoţională, care ne apropie afectiv de realitate, dar ne şi îndeamnă să gândim şi să ne punem întrebări. Este un alt fel de a vedea lumea, nu cu superficialitatea inevitabilă a turistului, ci cu preocuparea celui care ştie că, într-o lume interconectată (nu doar online), destinul ţi-a fost/îţi este determinat şi de aceste legături şi influenţe ascunse poate la prima vedere. Iar a cunoaşte lumea, chiar cu aspectele ei problematice (sau tocmai cu acelea), cred că ţine de jubilaţia intelectuală, este un act asertiv, nu doar unul defensiv, nu doar un „exerciţiu terapeutic de ieşire din rutina [ideologică] zilnică“, cum ne sugerează Andrei Rus, directorul artistic al festivalului, în prefaţa consistentul catalog al manifestării cinematografice.

Scopul şi meritul acestui festival iniţiat de regizorul Alexandru Solomon a fost de la început crearea unei platforme de dialog pe chestiuni de cultură civică şi cinematografică, de aceea şi la această ediţie zeci de invitaţi dialoghează cu publicul, pe temele inspirate de peliculele incluse în program. Despre ele Hartmut Rank, directorul Programului sud-est european Statul de drept, al partenerului principal al festivalului, Fundaţia Konrad Adenauer, scrie în cuvântul înainte din catalog (care nu era rău să fie tradus în română): „secţiuni întregi ale festivalului vorbesc despre urmările diferitelor revoluţii [...], despre neajunsurile şi cicatricile sistemelor de justiţie [...], sau despre realităţile crude ale trecutului apropiat [...]“.

Am văzut o parte din filmele programate în acest an, la unul din cele şase spaţii partenere ale festivalului, unde au loc proiecţii, sesiuni de întrebări şi răspunsuri, dezbateri, clase de măiestrie şi workshop-uri, întâlniri cu personalităţi ale lumii filmului şi... petreceri. Dată fiind diversitatea peliculelor, multe dintre ele prezentate sau premiate şi la alte prestigioase festivaluri de profil din lume, şi secţiunile festivalului nu sunt puţine: După revoluţii, Trecutul e prezent, Forme de justiţie, De la o ţară la alta, A fi LGBTQi+, Familii contemporane, Superfemei, Noi posibilităţi, Într-o altă realitate, Munca, Made in Romania. Lor li se adaugă Competiţia, Retrospectiva, dedicată în acest an regizorilor Ruth Beckerman, Michel Khleifi şi Avi Mograbi (la al cărui master class amatorii pot participa duminică). Voi reveni asupra documentarelor înscrise în festival, dar acum aş vrea să mă opresc asupra celui semnat de Yolande Zauberman, pe care îl mai puteţi vedea în ultima zi a festivalului.

M se intitulează această curajoasă explorare a unei lumi închise, premiată în 2018 cu Premiul Special al Juriului, la Festivalul de la Locarno. Regizoarea, născută la Paris, (re)vine alături de actorul şi cantorul Menahem Lang în oraşul israelian Bnei Brek, unde cel din urmă şi-a petrecut copilăria. Este o comunitate de evrei ultraortodocşi, care trăieşte după reguli presupus a fi foarte stricte. Dar filmul ne demonstrează că aparenţele înşală.

Nu întâmplător autoarea a ales titlul documentarului, fiindcă litera M vine desigur de la numele protagonistului, dar este şi un inteligent citat cinemtografic, făcând referire la clasicul M, Eine Stadt sucht einen Mörder, (M, un oraş caută un criminal), primul film sonor al lui Fritz Lang, din 1931, o poveste poliţistă despre urmărirea şi pedepsirea unui criminal în serie, care ţintea fetiţe. Ca o replică peste timp, în filmul lui Zauberman victimele sunt tot copii, dar băieţi, crescuţi într-o comunitate religioasă. Iar crima este una sufletească.

Documentarul are un început frapant: un bărbat tânăr şi frumos, filmat în prim plan, cântă cu pasiune, pe o plajă, având în spate luminile oraşului sclipind în noapte. Mărturiseşte apoi camerei (adică nouă, publicului) că, atunci când eşti abuzat, nu mai crezi în nimic. E dezaxat sau dureros de onest?

Răspunsul îl aflăm pe tot parcursul călătoriei terapeutice, în care regizoarea îl urmăreşte pe nonconformistul Menahem, pornit spre locul unde a cunoscut trauma care i-a schimbat viaţa: a fost abuzat constant în copilărie, chiar de către maestrul său de la ieşiva, şcoala religioasă unde studia Talmudul. Nu a găsit sprijin nici în sânul familiei, nici la poliţie, aşa că la 16 ani a fugit din comunitatea hasidică unde s-a născut, devenind actor şi cantor.

Acum revine, însoţit de regizoare, la locul crimei. Nu reuşeşte să-l scoată din casă pe violator, pentru a-i vorbi, iar revederile cu vechi cunoscuţi şi prieteni scot la iveală dimensiunea acestei practici de viol a copiilor, într-o comunitate alcătuită pe stricte principia etice şi norme religioase. Regimul acestor mărturisiri ale unor personaje care se lasă filmate la vedere sau doar din spate este unul nocturn, fiindcă şi păcatul ţine de latura întunecată a comuntăţii. Acum mature, ei îşi amintesc cum au fost violaţi de rude apropiate, fraţi sau cumnaţi, sau de mentorii lor spirituali, de la seminar.

În toată această coborâre în infern,există un sens al catharsisului, al eliberării prin mărturisire, de frica cu care au trăit ani de zile. Unii abuzaţi au devenit la rândul lor abuzatori, într-un lanţ care pare să nu aibă sfârşit, au fost copleşiţi de vină, au intrat în terapii psihologice, fără mari rezultate pozitive, căci unul dintre mărturisitori, în ciuda tuturor eforturilor de a duce o viaţă normală, a divorţat după ce a mărturisit adevărul, socrului, care nu l-a respins din acest motiv, acceptând o realitate pe care o ştie probabil a exista în comunitate.

Finalul acestei coborâri în lumea întunecată a adevărurilor nemărturisite nu are nimic sumbru, protagonistul este, în ciuda traumei sale, o fiinţă solară, plină de energie, pe care o foloseşte pentru demascare şi pentru a afla adevărul. După multiple întâlniri cu oameni care suferă de aceeaşi traumă, într-o discuţie finală cu părinţii săi, care l-au respins până acum, Menahem află că şi fratele său mai mare a fost violat de copil, tocmai de cumnatul tatălui. Numai că tatăl s-a luptat ca un leu pentru pedepsirea vinovatului în acea circumstanţă şi acum este dezamăgit că sistemul nu l-a pedepsit decât cu şase ani de închisoare pe violator. 

Documentarul Yolandei Zauberman se desfăşoară permanent pe linia subţire dintre lacrimă şi zâmbet, dintre disperare şi speranţă, nefiind doar o diatribă la adresa viciilor ascunse ale unei comunităţi, ci o căutare a căii spre împăcare. De aceea, la final, în sinagogă, glasul amplu al lui Menahem, purtând chipa pe cap, el, evreul revoltat, se ridică puternic peste glasurile evreilor ortodocşi, într-un cântec religios. Finalul apoteotic al unui drum început în indignare şi încheiat în iertare.

Voi reveni cu alte consideraţii despre lumea bogată în idei şi sentimente, pe care ne-o prilejuieşte Festivalul One World Romania, ce se va încheia duminică.