Oana Andra: „Cariera mea s-a bazat, totuşi, pe concursuri şi s-a dezvoltat atipic, fără impresari, fără audiţii, fără ruperea de ţară”

Mezzo-soprana Oana Andra este unul dintre cele mai importante nume ale scenei lirice bucureştene, evoluţia ei în duet cu Elena Moşuc şi solo în gala eveniment din 30 mai stârnind entuziasmul publicului revenit la Operă în număr tot mai mare.

O.Ş.P.: Ne aflăm în anul centenarului Operei bucureştene. Cu aproximativ 20 de ani în urmă, mezzo-soprana Oana Andra intra în corpul de solişti ai acestei scene legendare, după încheierea studiilor la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, la clasa profesoarei Maria Slătinaru-Nistor, dar şi a secţiei Regie de Operă. Cum a fost perioada studenţiei, ce personalităţi v-au marcat mai mult în acea perioadă?

“Am fost un copil precoce în multe domenii, iar de la doi ani am ştiut că vreau să devin cântăreaţă”

Oana Andra: Încă din primul an de studenţie, am simţit că ceea ce se preda, pe vremea aceea, la Secţia Canto era mult sub dorinţele mele de cunoaştere... Eu am studiat doisprezece ani vioară, la Liceul de Muzică „George Enescu” din Bucureşti şi m-a pasionat teoria muzicii în special. Deşi am intrat prima la treapta I, cu media 9,99, vioara a fost doar o etapă de însuşire a tainelor muzicii, aşa cum a sfătuit-o pe mama marea soprană Maria Şindrilaru, care m-a testat înainte de examenul de admitere pentru clasa I... Poate părea ciudat ca un copil de şapte ani să fie testat de o solistă redutabilă, însă eu am fost un copil precoce în multe domenii, iar de la doi ani am ştiut că vreau să devin cântăreaţă. În urma examenului de admitere, dosarul meu a iscat o dispută între profesorii de vioară şi cei de pian, căci toţi mă voiau la clasa lor... Însă, mama a ales pentru mine vioara, care, după spusele Maestrei Şindrilaru, este un instrument care formează urechea. Şi multă dreptate a avut, căci profesorii mei de teorie îmi dădeau dicteuri extrem de dificile şi regretau că nu dau la muzicologie, pe măsura pregătirii mele. Însăşi marea Maestră Arta Florescu, cea care a fost prima mea mentoră, de la vârsta de şaisprezece ani, obişnuia să fie uimită de faptul că citeam la prima vedere ariile, cu tot cu cuvinte, în limbile italiană, franceză, germană sau engleză. Zicea: „Oana e diavol la teorie!”... Astfel, nu e de mirare că la cursurile teoretice de la Canto, eu simţeam că mă întorc la stadiul de clasa a II-a – la teoria muzicii sau la clasa a IX-a – la istoria muzicii, de exemplu... De aceea, aflând că se înfiinţase o nouă secţie, cea de Regie de Teatru Muzical, am cercetat ce cursuri oferă şi m-au atras cele de Regie de Operă, Balet, Cascadorie, Istoria Operei, de exemplu. M-am pregătit intens petrecând o vară întreagă prin biblioteci şi, întrucât am terminat cu media generală 10, am avut dreptul să dau admitere la a doua secţie, chiar după primul an de studenţie.

Cu Pier Luigi Pizzi, Monte Carlo-Il viaggio a Reims

Astfel, începând din al doilea an, m-am simţit cu adevărat studentă, petrecând la Conservator până la 12 ore pe zi, la cursuri, bibliotecă şi discotecă. Maestrul George Zaharescu m-a lăsat să îmi creez propriile regii pentru cursul Clasă de Operă. Eram fascinată de colaborarea cu scenograful Silviu Ioniţă, care îmi punea cu pasiune la dispoziţie orice piesă de decor îmi imaginam!

„Maria Slătinaru-Nistor m-a primit cu braţele deschise şi m-a învăluit cu vocea sa de aur”

 Cu Nicolai Ghiaurov, Venezia, Il barbiere di Siviglia

La Secţia Canto am avut norocul să mă întâlnesc cu trei „monştri sacri” care mi-au împărtăşit din extraordinara lor experienţă: Maestra Maria Slătinaru-Nistor m-a primit cu braţele deschise şi m-a învăluit cu vocea sa de aur, pe care am admirat-o de mic copil ascultând-o la radio; a fost un vis împlinit să beneficiez de îndrumarea Domniei Sale. La cursurile de Oratoriu m-am bucurat să o întâlnesc pe Maestra Emilia Petrescu, iar la Lied l-am avut mentor pe Maestrul Pompeiu Hărăşteanu. Ce combinaţie mai valoroasă decât aceastră triadă de personalităţi ale artei lirice îşi putea dori cineva la început de drum?

Şi la Secţia Regie m-am bucurat în primii ani de cursurile pătrunse de inspiraţie şi înţelepciune ale Maestrului Anghel Ionescu-Arbore.

Cu Fiorenza Cedolins, Norma in regia lui Hugo de Ana

Pe parcursul anilor de studenţie am avut mari satisfacţii profesionale! Încă din anul III, a început seria de premii importante la concursuri naţionale şi internaţionale. Dintre cele naţionale, vreau să menţionez Marele Premiu la Concursul de Interpretare a Liedului „Ionel Perlea”, precum şi Marele Premiu şi Medalia de Aur la Concursul „Hariclea Darclée”.

Apoi, au fost concerte şi spectacole la care am fost invitată să cânt alături de personalităţi, printre care şi unii profesori pe care îi aveam în comisie la examenele şi audiţiile de la Canto... De exemplu, în anul IV de Canto am cântat în Simfonia a IX-a de Beethoven, împreună cu Maeştrii Georgeta Stoleriu, Ionel Voineag şi Pompeiu Hărăşteanu, la Filarmonica din Craiova, cu ocazia sărbătoririi a 90 de ani de activitate a instituţiei. Tot în anul IV, am debutat în primul meu rol pe scenă – rolul titular din „La Cenerentola” de Rossini, în premiera extraordinară a Teatrului Muzical din Braşov, alături de artişti consacraţi, precum: tenorul Robert Nagy, basul Gheorghe Roşu sau mezzo-soprana Cristina Şoreanu. Directoarea teatrului, doamna regizor Carmen Dobrescu, mă ascultase la examenul de Canto din anul III, la care s-a nimerit să cânt tocmai aria personajului titular, şi s-a bucurat să mă invite pentru această producţie, cu care am pornit şi într-un turneu de o lună şi jumătate, în Austria, Germania şi Marea Britanie.

Cu Ruggero Raimondi, Monte Carlo-Il viaggio a Reims

Şi finalizarea studiilor a fost cu mare succes, căci la Canto am fost şefă de promoţie la toate secţiile, cu media generală 10, iar la Regie am primit o foarte rară şi valoroasă notă de 10 din partea regretatului maestru Hero Lupescu, pentru punerea în scenă a operei „Bastien şi Bastienne” de Mozart!

Setea de cunoaştere şi perfecţionare nu s-a stins niciodată, astfel încât am studiat în continuare, atât cu ocazia unor cursuri de măiestrie susţinute de personalităţi ca: Daphne Evangelatos, Mariana Nicolesco, Alberto Zedda, Régine Crespin, Brigitte Fassbaender, Carlo Cossutta şi Sir Colin Davies, cât şi la cursuri urmate la Europäische Musikakademie – Bonn, Accademia Rossiniana di Pesaro, European Opera Centre – Manchester, Fondation Royaumont – Paris şi la Accademia Teatro alla Scala – Milano. Iar ca o încununare a tuturor acestora, am obţinut titlul de Doctor în Muzică Suma cum Laudae.

O.Ş.P.: Până în anul 2000 aţi continuat să participaţi la mai multe concursuri internaţionale cu rezultate remarcabile, care au fost acestea şi de ce sunt importante competiţiile pentru o carieră în domeniul operei?

“Competiţiile mi-au adus mari satisfacţii profesionale şi umane”

O.A.: Într-adevăr, am obţinut nu mai puţin de 15 premii internaţionale, la concursuri de mare tradiţie, precum: „Francisco Viñas” (Barcelona), IVC (‘s-Hertogenbosch), ARD (München), CIEM (Geneva), „Julian Gayarre” (Pamplona), Jeunesses Musicales (Belgrad), Queen Sonja (Oslo), Shizuoka Opera Competition (Japonia), „Boris Christoff” (Sofia) etc.

Am amintiri foarte speciale legate de obţinerea acestor rezultate... Unele dintre premii au venit câte 2-3 la acelaşi concurs, căci, pe lângă aprecierea juriului, s-a întâmplat de multe ori să capăt şi simpatia publicului sau a Uniunii Criticilor Muzicali – ca la ’s-Hertogenbosch, de exemplu, unde am avut onoarea să calc pe urmele marilor mei maeştri, Maria Slătinaru-Nistor şi Pompeiu Hărăşteanu, obţinând unicul premiu existent la categoria Operă; astfel, la acest concurs am obţinut 3 premii... De asemenea, un succes neaşteptat l-am avut la München, unde, pe lângă premiul oferit de juriul Secţiei de Canto, am obţinut încă două premii decernate de alte două jurii independente între ele, care, ambele, au considerat că eram cel mai bun muzician dintre toţi participanţii la toate secţiunile – canto, duo de pian, clarinet şi violoncel. Cele două premii erau cel al Orchestrei Simfonice din Osnabrück şi prestigiosul premiu cu medalie de aur, oferit o dată la patru ani de celebra fundaţie Bunkamura din Tokyo.

Odată cu trecerea timpului, pentru dezvoltarea carierei unui cântăreţ, publicitatea şi rivalitatea agenţiilor de impresariat, acest showbiz care s-a extins şi în domeniul Operei, a luat locul afirmării la concursurile internaţionale de prestigiu... Totuşi, în cazul meu, competiţiile mi-au adus mari satisfacţii profesionale şi umane. În primul rând, a fost confirmarea faţă de mine însămi a poziţiei într-un clasament al cântăreţilor din generaţia mea, acumularea unui vast repertoriu şi câştigarea unei experienţe scenice cu „nervii tari”, în condiţii de stres extrem şi de evoluţie în faţa unor personalităţi uriaşe care se aflau în jurii: José Carreras, Birgit Nilson, Madi Mesplé, Christa Ludwig, Theo Adams, Evgheni Nesterenko, Elena Obrastsova, Christina Deutekom etc. Apoi, m-am bucurat enorm de întâlnirea cu mari muzicieni care şi-au amintit de mine şi m-au invitat ulterior în producţii de operă şi concerte. Nu e de neglijat nici promovarea prin mass-media asigurată în urma unor concursuri sau chiar ocaziile de a socializa stând la masă cu capete încoronate...

Cu Devid Cecconi, Malta, La Boheme

O.Ş.P.: După Premiul special al juriului la Concursul Internaţional Francisco Viňas – Barcelona, Oana Andra s-a lansat şi pe plan internaţional. Cum s-a întâmplat şi cum au evoluat lucrurile?

O.A.: După cum spuneam, cariera mea s-a bazat, totuşi, pe concursuri şi s-a dezvoltat atipic, fără impresari, fără audiţii, fără ruperea de ţară şi stabilirea în străinătate prin angajarea fixă acolo. De obicei, cei care mă ascultau o dată, mă invitau apoi de câte ori aveau ocazia... Primul meu contract internaţional a fost tot când eram studentă, în vara dintre anul III şi IV. Am fost invitată să cânt la Radio France Festival (Montpellier, Franţa), alături de Mariana Cioromila, sub bagheta lui Friedemann Leyer. Eram cea mai tânără interpretă din distribuţie şi singura aflată încă pe băncile conservatorului... Apoi, practic, fiecare concurs mi-a adus un alt contract sau mai multe, iar fiecare contract a atras un altul.

După ’s-Hertogenbosch am avut un turneu de Concerte ale Coroanei Olandeze, iar televiziunea VARA-Hilversum mi-a realizat un portret TV.

În urma câştigării concursului de la München, am susţinut o serie de concerte cu Orchestra Simfonică din Osnabrück şi cunoscutul post Norddeutscher Rundfunk din Germania mi-a realizat un alt Portret-TV, de jumătate de oră. De asemenea, am fost invitată să cânt într-un concert de gală în prestigioasa sală Bunkamura Orchard Hall din Tokyo şi să susţin un recital de... două ore la Tsuda Hall, tot din Tokyo. Pentru acest recital mi-am pus „la bătaie” aprope tot repertoriul meu studenţesc de arii şi lieduri! Revista Ongaku-no-tomo mi-a dedicat un articol-interviu, în care m-a numit „Diva modestă”, redactorul fiind uimit de faptul că şi atunci (ca şi acum...) mă consideram şi mă comportam ca un copil norocos, voios şi prietenos... Şi, cum lumea e foarte mică, după ce m-am angajat la Opera Naţională Bucureşti şi mi-am întâlnit noii colegi, cei care fuseseră într-un turneu cu „Carmen” în Japonia, mi-au zis că văzuseră că la Bunkamura Orchard Hall încă se mai afla porterul meu în foyer (după 5 ani).

Cu Dimitra Theodossiou, Malta, Norma

La Gala Laureaţilor de la concursul Queen Sonja l-am întâlnit pe regretatul Maestru Marcello Viotti, care a fost atât de impresionat de mine, încât mi-a promis că mă va invita neapărat să mai cântăm împreună. Şi s-a ţinut de cuvânt, oferindu-mi unele dintre ocaziile care mi-au adus cele mai mari satisfacţii profesionale. Din păcate, a dispărut prea curând din această lume...

“Rosina a devenit cel mai des interpretat şi cel mai îndrăgit rol al meu, pentru multă vreme”

Premiile din Japonia mi-au adus mai multe invitaţii pentru concerte de gală, printre care şi cu Orchestra Filarmonică din Tokyo, sau pentru a susţine Master Classes cu stundenţi japonezi la Canto.

O altă întâlnire dragă mie a fost cea cu Maestrul Plamen Kartaloff, directorul Operei Naţionale din Sofia. Domnia sa a fost preşedintele juriului concursului „Boris Christoff”, un concurs foarte special, în care finaliştii trebuiau să susţină un rol integral într-o producţie în toată regula, pe scena Operei. Eu am optat pentru Rosina, rolul care a devenit cel mai des interpretat şi cel mai îndrăgit rol al meu, pentru multă vreme... Regia era chiar a Maestrului Kartaloff, renumit pentru vivacitatea şi complexitatea mişcărilor scenice ale creaţiilor sale. Eu, ca fiecare finalist, am avut la dispoziţie, cu o zi înainte de spectacol, doar două ore, în care un asistent de regie trecea rapid în revistă rolul respectiv într-o săliţă, fără costume şi cu decor marcat... După concurs, la conferinţa de presă, Kartaloff a declarat că nu a putut să dea nimănui altcuiva Premiul I cu Medalia de Aur, decât mie, care l-am uimit – în două ore nu numai că am reuşit să ţin minte toate detaliile complicate şi numeroase, pe care el le lucrase cu soliştii operei sale timp de două luni, dar am adus şi alte contribuţii interesante personajului! Această preţuire a continuat în timp, Opera Naţională din Sofia devenind a doua mea casă profesională şi de suflet, iar Maestrul Kartaloff m-a invitat şi în alte opere şi festivaluri în care a creat producţii diverse. O amintire înduioşătoare este aceasta: Chiar în luna în care a apărut pe lume fiul meu, David, m-a sunat maestrul să mă invite la Opera din Maribor pentru premiera cu „Il Barbiere di Siviglia”. Punându-l la curent cu noua mea postură de mamă, mi-a zis că, deşi ei vor lucra peste vară, ştiind că eu sunt o artistă care-şi însuşeşte rapid indicaţiile regizorale, pot veni cu doar două săptămâni înainte de premieră, căci dacă îl refuz, el va renunţa la producţie, neputându-şi imagina o altă Rosina!...

O.Ş.P.: Teatro La Fenice din Veneţia, Opera Frankfurt am Main, Alte Oper şi Jaahrhundert Halle din Frankfurt, Opera din Monte Carlo, Theatre Royal de Wallonie din Liège, Théâtre du Châtelet din Paris etc. Ce au avut special experienţele internationale, ce întâlniri memorabile v-au produs?

O.A.: Ca şi în competiţiile sportive de echipă, când evoluezi într-un mediu profesional concurenţial şi de un foarte înalt nivel calitativ, atunci poţi să îţi atingi adevăratul potenţial şi chiar să te autodepăşeşti. Toate acele producţii de operă susţinute de mari artişti, alături de care sau sub bagheta cărora am avut prilejul să interpretez roluri importante pentru mine, au constituit tot atâtea trăiri intense, metamorfozări ca prin magie, reinventări... Şi nu puţine au fost ocaziile când cronicarii de operă sau chiar dirijorii m-au preferat unor nume mai cunoscute. În acest sens, aş povesti două experienţe care m-au impresionat...

Odată, pentru producţia cu „Il Barbiere di Siviglia”, contractul meu prevedea să interpretez Rosina în doar primele două spectacole din cinci, urmând să fie invitată şi Gloria Scalchi, la ora aceea deja consacrată. Dirijor era Corrado Rovaris, care a fost foarte impresionat de vocea mea încă de la prima repetiţie... M-a întrebat de ce fac doar două spectacole. I-am răspuns că am fost selecţionată pentru importantul concurs „Reine Elisabeth” care tocmai urma... A rămas încurcat: „Eu credeam că un tânăr cântăreţ merge la concursuri pentru a se lansa în carieră... Dar eu, uite, îţi ofer ocazia să faci tu toate cele cinci spectacole! Eu o cunosc pe Gloria şi pot să îţi spun că eşti mult mai talentată decât ea...” A fost rândul meu să mă mir şi să-i atrag atenţia că Gloria Scalchi are şi ea contract şi, fiind şi mai cunoscută decât mine, va fi imposibil să o facă să renunţe... Maestrul mi-a spus că are un plan, şi anume ca a doua zi, la un consiliu, să le spună directorilor că dacă nu or să facă tot posibilul să cânt eu în toate cele cinci spectacole, el, pur şi simplu, pleacă! Şi uite aşa am rămas eu la Frankfurt am Main şi am avut şi cronici foarte bune la premieră.

 Oana Andra-Rosina-ORW, Liege

Apoi, în Malta, la debutul meu absolut în rolul Adalgisa, după premiera alături de legendara Dimitra Theodossiou, cronicarul cunoscutei publicaţii „The Times” a scris: „Norma fără o foarte bună Norma nu este Norma, dar Norma fără o foarte bună Adalgisa este cu siguranţă o Norma incompletă. Mezzo-soprana româncă Oana Andra a avut tot ceea ce este necesar: o voce minunată, de un ambitus foarte cuprinzător, o prezenţă mereu frumoasă şi un joc şi o interpretare foarte convingătoare a personajului. Ea a fost cu certitudine cântăreaţa despre care s-a vorbit cel mai mult în pauză şi după spectacol. Unii chiar au considerat-o adevăratul Star al producţiei, şi aici mă opresc... Sper ca Astra să o invite şi pentru proiectele viitoare. Acesta este unul dintre cele mai mari roluri belliniene pentru mezzo-soprană, iar dra Andra l-a susţinut la cel mai înalt nivel în întregime.” Şi, într-adevăr, Teatru Astra a devenit a treia mea casă... Directorul artistic, regretatul Maestru Joseph Vella, mi-a oferit un prilej nesperat de a mă reinventa şi de a aborda şi roluri de soprană, invitându-mă să interpretez Musetta!!! Şi în urma acestei producţii, în care am cântat cu Miriam Cauchi, Leonardo Caimi, Devid Cecconi, am obţinut o cronică superbă: „Musetta Oanei Andra a fost o lecţie de canto, cum ar puncta cunoscătorii! Suplă şi sprintenă, sarcastică şi sufletistă, Oana Andra a fost Musetta. Identificarea ei cu rolul a fost, într-adevăr, admirabilă. În deplin control asupra vocii sale de soprană, limpede ca cristalul, Andra a păşit ţanţoş pe scenă cu voioşie, înfloritoare, dar nu a cedat niciodată histrionismului ieftin sau exhibiţionismului de prost gust. A avut graţie. A mânuit toate iţele cu o facilitate desăvârşită.”

Iar din zona mondenului, dar şi a înaltei performanţe artistice, aş aduce în discuţie triplul eveniment pe care l-am trăit la Opera din Monte Carlo, în producţia cu „Il Viaggio a Reims” de Rossini. Aceasta a marcat redeschiderea operei după patru ani de renovări, deschiderea stagiunii şi înscăunarea Principelui Albet II de Monaco. Pe lângă bucuria de a cânta împreună cu Ruggero Raimondi, Inva Mula sau June Anderson, în regia legendarului Pier Luigi Pizzi (care a semnat şi scenografia şi costumele), am avut onoarea să particip la luxosul dineu la care ne-a invitat însuşi principele!

O.Ş.P.: Aveţi un amplu repertoriu de operă. Care dintre premierele pe care le-aţi pregătit pentru scena bucureşteană v-a rămas în memorie ca un eveniment special?

“Cel mai drag îmi este debutul meu absolut pe scena operei bucureştene”

O.A.: Cel mai drag îmi este debutul meu absolut pe scena operei bucureştene. Până în acel moment, cariera mea se desfăşurase mai mult prin lume, iar Maestrul Ludovic Spiess era deja al treilea director care încerca să mă convingă să mă angajez la această instituţie artistică. Eu doream să rămân în continuare liber profesionistă şi să pot călători liber unde sunt invitată, însă mi s-a oferit o ocazie pe care nu am putut s-o refuz... A fost vorba de debutul meu în mult râvnitul rol – pentru orice cântăreaţă (fie mezzo, fie chiar soprană!) – Carmen. Maestrul Spiess a mers mai departe şi a organizat un spectacol extraordinar, promovat prin postere mari prin tot Bucureştiul. Am acceptat, iar de atunci înainte, am făcut parte din distribuţiile mai multor premiere sau deschideri de stagiune, unele doar în concert, altele puse în scenă. Însă cea mai interesantă pentru mine a fost ultima producţie, aceea de „Don Carlo” de Verdi, căci a reprezentat un nou pas în repertoriul meu – abordarea rolului dramatic şi atât de intens de trăit al Principessei Eboli.

O.Ş.P. Ne aflăm în anul centenarului Operei bucureştene, privind retrospectiv evoluţia acesteia, care credeţi că au fost momentele de glorie ale istoriei legendarei scene bucureştene?

„O perioadă de glorie a operei bucureştene poate fi considerată cea de la începerea activităţii în actualul sediu (1954), şi până la sfârşitul anilor ’70”

O.A.: O perioadă de glorie a operei bucureştene poate fi considerată cea de la începerea activităţii în actualul sediu (clădit în 1953), de la inaugurarea cu „Dama de pică” (1954) cu Garbis Zobian, şi până la sfârşitul anilor ’70. În acea perioadă a existat, prin ’60-’70 şi memorabila epocă a baritonilor celebri, care a atras numirea anecdotică a operei drept Teatrul de Operă şi Baritoni – Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Dan Iordăchescu, Petre Ştefănescu Goangă, Vasile Martinoiu... Un reviriment s-a produs prin anii ’80 odată cu apariţia fulminantă a tenorului Florin Georgescu, artist care a atras o mare popularitate faţă de spectacolele de operă. Opera din Bucureşti a avut de-a lungul timpului şi invitaţi de marcă, precum Aureliano Pertile, Virginia Zeani, Nicola Rossi-Lemeni, Giuseppe di Stefano, Grace Bumbry, Jon Vickers ş.a. De asemenea, pe vremea comunismului au fost artişti de mare valoare care cântau şi la Bucureşti, dar erau lăsaţi să circule şi prin lume. Unii au rămas în străinătate, precum Ileana Cotrubaş, de exemplu, dar alţii s-au întors mereu, ca Maria Slătinaru-Nistor, Eugenia Moldoveanu, Ludovic Spiess...

Interesant este faptul că, înainte de revoluţie, artiştii Operei şi, în general, arta de valoare, erau promovate la radio şi televiziune, prin interviuri, discuţii ale cronicarilor şi, mai ales, scene din opere reconstituite în studio sau o anume accesibilizare a artei vocale de performanţă prin abordarea canzonettelor sau a romanţelor de către soliştii de operă. Din anii ’90 încolo, opera şi întreaga viaţă culturală au intrat într-un larg şi sumbru con de umbră, încât, în afara înregistrărilor „de serviciu” ale spectacolelor (făcute de la distanţă, cu o singură cameră, de o calitate deplorabilă) despre artiştii din zilele noastre se poate afla oficial câte ceva exact ca şi despre artiştii de dinaintea inventării mijloacelor de înregistrare, adică doar din articole scrise sau programe de sală, dacă or mai exista şi acelea. Noroc cu internetul şi cu înregistrările particulare sau cele foarte rare cu ocazii speciale... În rest, am trăit aici Evul Mediu al operei!

O.Ş.P. Ce v-a determinat să rămâneţi la Opera din Bucureşti, să activaţi mai mult în România? Ce este atractiv la această fidelitate faţă de o scenă.

“Susţinerea unei cariere internaţionale ca angajată la Bucureşti şi locuind aici, a fost o provocare puternică”

O.A.: Am avut motive atât profesionale, cât şi personale...

În primul rând, am considerat că „omul sfinţeşte locul” şi am decis să îmbunătăţesc viaţa muzicală de aici prin împărtăşirea experienţei mele de studiu şi de scenă din străinătate. Deşi am avut două mari ocazii să mă angajez la teatre importante de operă, ca cel din Frankfurt sau la Studioul de Operă din Berlin, când de abia terminasem conservatorul, am cântărit foarte bine situaţia. Aveam exemple de colegi din generaţii mai mari, care, odată angajaţi, erau obligaţi să interpreteze orice fel de roluri necesare instituţiei, de la roluri mici la roluri nepotrivite vocilor lor; cei mai mulţi se blocau într-un astfel de repertoriu şi, departe de casă, greu îşi puteau întemeia familii...

Eu însămi, având odată două contracte unul după altul, a trebuit să stau departe de ţară aproape trei luni, şi nu mi-a fost uşor deloc! Am simţit că ar fi mai bine pentru mine să mă stabilesc în România, mi-am cumpărat o casă pe placul meu şi mi-am întemeiat o familie. De la angajarea mea la Opera Naţională Bucureşti, am avut prilejul să interpretez multe roluri, unele pe care mi le-am dorit şi altele la care nici nu visam, cum ar fi cele 

pentru soprană, ca Donna Elvira din „Don Giovanni” sau Contessa din „Le Nozze di Figaro”...

Desigur, susţinerea unei cariere internaţionale ca angajată la Bucureşti şi locuind aici, a fost o provocare puternică, mai ales că nu am avut impresar, însă cred că am ieşit învingătoare din această provocare, tot aşa cum am învins şi la concursurile unde nu mă ştia nimeni!

O.Ş.P. Dintre partenerii străini de talie internaţională cu care aţi interacţionat pe scenă, precum Alberto Zedda, Marcello Viotti, Friedemann Leyer, Corrado Rovaris, Nicolai Ghiaurov, Ruggero Raimondi, Renato Bruson, June Anderson, Inva Mula, Bruno De Simone, Raul Giménez, Rockwell Blaké, cu care aveţi amintiri mai puternice?

„Realitatea nu poate fi artă, mai ales când este vorba de o dramaturgie muzicală”

O.A.: Despre Corrado Rovaris şi Marcello Viotti v-am povestit. Nicolai Ghiaurov mi-a produs o impresie foarte puternică din mai multe motive... S-a bucurat să îmi povestească despre bunica lui care era de prin părţile româneşti şi îmi spunea frânturi de fraze pe care şi le amintea, precum „’mpleteşte-ciorrrapii”. A fost, cred, ultima sa producţie, cea de la La Fenice, în care a interpretat cu o forţă unică rolul lui Don Basilio. Soţul meu a filmat ascuns într-o lojă pe care am cumpărat-o toată în acest scop. Colegii de aici, cărora le-am arătat filmarea, au zis că e poate una dintre cele mai de valoare interpretări ale sale în acest rol... Am păstrat legătura până la trecerea domniei sale în sferele mai înalte; în ultima scrisoare m-a rugat să-i trimit înregistrarea, ca să o lase nepoţilor săi. Din fericire, a ajuns la timp...

Într-o notă mai optimistă, mă gândesc cu mândrie la faptul că dintre cei trei mari coloşi ai regiei de operă, din vremurile mai apropiate, am avut şansa să lucrez cu doi: Pier Luigi Pizzi, în producţia de care am pomenit mai înainte, şi cu Hugo de Ana, într-o altă producţie de „Norma”, de data aceasta împreună cu Fiorenza Cedolins. Amândoi sunt artişti de o rară complexitate, având o viziune totală asupra spectacolului de operă, semnând şi decoruri şi costume, creând un întreg univers fantastic. Fiecare dintre cei doi este obsedat de cele mai mici detalii, care creează perfecţiunea, şi fiecare lucrează îndelung cu interpreţii gest de gest, mişcare de mişcare... Amândoi consideră că un cântăreţ trebuie inspirat şi îndrumat de regizor pentru a ajunge la sublimarea trăirilor de zi cu zi în cele profunde şi cu totul speciale ale personajelor. Hugo de Ana ne spunea că pentru el gesturile sau manifestările ca în viaţa reală nu au ce căuta pe scena de operă, căci realitatea nu poate fi artă, mai ales când este vorba de o dramaturgie muzicală, adică exprimată mai ales prin muzică – cea a vocilor, dar, şi mai cuprinzător şi determinant, cea din orchestră. Ori, când totul se manifestă printr-un limbaj nobil, înălţător, gesturile şi mişcările ca pe stradă rup toată magia...

O.Ş.P. Aţi studiat şi regia de operă. Care sunt avantajele pentru un cântăreţ atunci când are astfel de cunoştinţe. Vă tentează să activaţi şi în acest domeniu mai concret?

O.A.: Avantajele cred că sunt enorme! În primul rând, îţi oferă o nouă cuprindere a întregului spectacol, o înţelegere mult mai profundă şi o situare mai justă şi mai nuanţată a personajului propriu în lumea producţiei respective. Apoi, înţelegi mai bine mecanismele comunicării între regizor şi interpret, ale motivării permanente a jocului. Iar pătrunderea mai rapidă a acestor mecanisme duce şi la o însuşire mai rapidă a parcursului scenic. E exact ca şi cu partea muzicală: faptul că ştiu de mică să citesc rapid partitura, mă ajută să reţin mult mai iute şi mai statornic un rol. Memoria mea este, de altfel, setată pe roluri şi spectacole. Niciodată nu mi-am notat pe partituri nici indicaţii dirijorale, nici de regie. Cu toate acestea, este de ajuns să mi se spună o dată (sau de două ori, dacă e ceva mai complicat), şi reţin imediat tot. Deşi am făcut numeroase producţii diferite pentru mai toate rolurile din repertoriul meu, şi acum le ţin minte pe toate. Poate îmi scapă mici amănunte, dar dacă ar fi să le reiau şi să mi le puncteze un asistent de regie, aş putea intra imediat în spectacol.

În studenţie, m-a pasionat să lucrez cu interpreţii şi cu scenograful pentru micile producţii sau producţia finală. În general, lumea scenei mă atrage pe mai multe planuri – şi ca scriitor de scenarii sau spectacole. Am scris unele piese pentru copii, precum spectacolul-poveste-joc interactiv „Aventuri pe tărâmul OPEREI” sau scenete în cadrul seriei de spectacole create de mine „Vreau la OPERĂ!”. De asemenea, am conceput şi povestea scenică pasională „Tango emoción”, care a fost în repertoriul Operei Naţionale Bucureşti timp de patru stagiuni; apoi am făcut turnee cu acest spectacol în Norvegia şi Malta.

Am mai regizat un spectacol despre Don Giovanni, cu care cu interpreţii, elevi ai liceului italian „Dante Alighieri”, au câştigat premiul I la un festival de teatru din Italia.

Şi presimt că o să se mai ivească ocazii să regizez şi în viitor. Le aştept cu bucurie!

O.Ş.P. Pentru a ne orienta puţin spre prezent, cum aţi parcurs, ca artist, perioada ultimului an, în care toată lumea artistică, atât din Europa şi Statele Unite, cât şi de la noi, a intrat într-o perioadă de pauză, cu mici reveniri?

„Am creat unele mici producţii acasă, ca o mini stagiune numită Solitude Stage Season – Show MASK Go On...”

O.A.: Studiul permanent a continuat, ca şi înainte de pandemie. Norocul meu este că locuiesc la casă, deci nu am vecini care să se plângă de deranjul sonor... Apoi, soţul meu este Alexandru Petrovici, un muzician complex, cu care pot repeta orice, acompaniată la un pian de concert!

Iar pentru că pasiunea nu se stinge, am creat unele mici producţii acasă, ca o mini stagiune numită Solitude Stage Season – Show MASK Go On... Eu am cântat şi am conceput regia, soţul meu m-a acompaniat la pian, iar fiul nostru, David, ne-a filmat şi a avut şi mici intervenţii haioase. Aceste mini-producţii sunt pe Youtube şi au atras mii de vizualizări.

O.Ş.P. Cât de important credeţi că va fi impactul acestei perioade exclusiv on line a istoriei recente a artelor spectacolului în România?

O.A.: Sunt foarte fericită că am revenit pe scenă şi cu public în sală, însă îmi doresc să se continue şi cu filmarea spectacolelor şi transmisiunile online, căci astfel vom putea fi urmăriţi de mult mai mulţi spectatori şi vom ieşi din acel Ev Mediu despre care am pomenit mai înainte!

O.Ş.P. Care ar fi mesajul mezzo-sopranei Oana Andra pentru artiştii din România în acest moment, fie că sunt artişti liber profesionişti sau angajaţi ai unei instituţii publice de cultură.

O.A.: Să încerce să înveţe mereu lucruri noi, să se redescopere şi să se reinventeze... Să simtă mereu prezentă în ei chemarea iniţială şi pasiunea pentru ceea ce fac.

REPERTORIU:

W. A. MOZART – Donna Elvira, Zerlina (Don Giovanni), Cecilio (Lucio Silla), Sesto (La Clemenza di Tito), Cherubino, Contessa (Le Nozze di Figaro), Dorabella (Così fan tutte), Elettra (Idomeneo);

G. ROSSINI – Rosina (Il Barbiere di Siviglia), Angelina (La Cenerentola), Isabella (L’Italiana in Algeri), Marchesa Melibea (Il Viaggio a Reims), Lucilla (La Scala di Seta);

V. BELLINI – Adalgisa (Norma);

G. VERDI – Eboli (Don Carlo), Fenena (Nabucco), Maddalena (Rigoletto), Meg Page (Falstaff); G. PUCCINI – Musetta (La Bohéme), Suzuki (Madama Butterfly);

Ch. GOUNOD – Siebel (Faust);

G. BIZET – Carmen (Carmen);

J. MASSENET – Charlotte (Werther);

H. BERLIOZ – Ascanio (Benvenuto Cellini);

P. I. CEAIKOVSKI – Olga (Evgheni Oneghin);

A. PONCHIELLI – Laura (La Gioconda);

G. ENESCU – Jocaste (Oedipe).

CONCERT: W. A. Mozart: C–Moll Messe, Krönungs Messe; L. van Beethoven: Simfonia IX; G. Verdi: Requiem; G. B. Pergolesi: Stabat Mater; J. S. Bach: Weinachts Oratorium, Matthaeus Passion; G. Rossini: Stabat Mater; K. Szymanowski: Stabat Mater; O. Respighi: Lauda per la Natività del Signore; M. Ravel: Alcyone etc.

LIEDURI de: W. A. Mozart, J. Haydn, Fr. Schubert, R. Schumann, J. Brahms, R. Strauss, G. Mahler, M. Ravel, Cl. Debussy, E. Chausson, H. Duparc, M. de Falla, Fr. Obradors, J. Turina, O. Respighi, G. Enescu, P. I. Ceaikovsky, S. Rachmaninov etc.