O viaţă dedicată muzicii: Cristian Mandeal la 70 de ani

România are o relaţie specială cu muzica, dar şi o problemă cu recunoştinţa faţă de cei care se dedică slujirii ei. Mi-au venit în minte lucrurile acestea la aniversarea celor şaptezeci de ani pe care-i împlineşte astăzi maestrul Cristian Mandeal.

Am mai scris despre domnia sa, despre mandatul său la conducerea Filarmonicii Române, despre Festivalurile Enescu pe care le-a onorat, despre interpretările strălucite pe care le-a dat unor partituri universale. Despre omul cald şi afabil, mereu dispus să împartă cu ceilalţi bucuria muzicii, a culturii. Pe omul şi artistul de calitate, însă, îl recunoşti şi după cum, la senectute, îşi încoronează opera de o viaţă. Iar Cristian Mandeal a ales, de câţiva ani încoace, să îşi încoroneze opera dăruind. Deschizând un nou ciclu muzical, întorcând către cei tineri ceea ce şi el, la rândul său, a primit la începuturile carierei sale. Mă refer, desigur, la Orchestra Naţională de Tineret.

Pornită ca un proiect lansat de "Tinerimea Română" (ea însăşi, o instituţie care continuă o strălucită tradiţie de dinaintea Primului Război Mondial), Orchestra Naţională de Tineret a devenit, în câţiva ani de zile, cea mai importantă instituţie orchestrală a tinerilor muzicieni şi, totodată, o excelentă şcoală practică de muzică, în completarea Conservatorului. Două lucruri sunt uimitoare şi admirabile, în acelaşi timp, în această orchestră: colaborarea perfectă dintre un muzician desăvârşit, aflat la apogeul carierei, şi nişte tineri aflaţi la vârsta entuziasmului începuturilor, pe de-o parte, şi curajul abordării frontale a marilor partituri. Orchestra Naţională de Tineret nu trăieşte din "şlagăre" simfonice, ci din interpretarea unor piese de anvergură şi complexitate. Pedagogia dirijorului Cristian Mandeal se vede cel mai bine aici, în modul în care, cu subtilitate, şlefuieşte tinerele talente, supunându-le la proba marii muzici.

Aici se vede, de asemenea, soliditatea personalităţii artistice a lui Cristian Mandeal şi conştiinţa organicităţii culturii noastre, de care este animat. Mandeal a înţeles ceea ce puţini au înţeles: că izvorul talentelor poate fi nesecat, dar formarea lor se poate opri. În condiţiile în care atât de mulţi tineri muzicieni pleacă în străinătate, iar şcolile muzicale se deschid (firesc) către stilurile comerciale, am fi riscat să nu mai avem cine să cânte, la noi acasă, marea muzică a lumii. Orchestra Naţională de Tineret a devenit o "selecţionată" a tinerelor talente interpretative şi, totodată, o şcoală vie de muzică simfonică, care menţine continuitatea muzicii simfonice româneşti, asigurându-ne că sub cupola Ateneului şi în sălile de concerte din întreaga ţară vor continua să se audă sunetele divine ale patrimoniului muzical mondial, cântate cum trebuie.

Cred că asemenea oameni de cultură, cum este Cristian Mandeal, sunt rari. Şi tocmai pentru că sunt rari, ei trebuie cultivaţi şi preţuiţi. Nu au nevoie să fie proclamaţi drept modele, pentru că sunt deja, în chip natural, modele. Pentru sutele şi sutele de tineri pe care i-a format deja în atmosfera muzicii adevărate, Cristian Mandeal este maestrul spiritual de care aveau nevoie şi pe care au avut norocul să-l întãlnească la momentul potrivit.

Să nu uităm însă că viaţa sa profesională şi cele mai multe dintre remarcabilele sale realizări sunt legate de Filarmonica "George Enescu". Şi, cu strângere de inimă, nu pot să nu mă gândesc la fel în care a fost obligat să plece de acolo. Ştiu, recunoştinţa este floare rară. Dar chiar suntem atât de bogaţi în modele, încât să le fim nerecunoscători celor care fac ceva ce dăinuieşte, care îşi dedică viaţa slujirii culturii? Duhul nerecunoştinţei se întinde şi peste alte instituţii de cultură, chiar în aceste zile, şi învăluie tot mai mulţi oameni care  le-au dat strălucire şi le-au impus într-o lume tot mai exigentă şi competitivă.

Urându-i „La mulţi ani!" maestrului Cristian Mandeal, îi dorim aceeaşi putere de muncă şi dedicaţie în servirea muzicii şi culturii româneşti. Iar nerecunoştinţa unora nu poate anula munca de o viaţă a celor care, precum Cristian Mandeal, şi-au făcut onest datoria şi au impus lumii cultura română.