Importanţa evenimentelor prezentate în noul film al lui Andrzej Wajda este una cel puţin dublă. Mai întâi, avem de-a face cu acţiunile care au condus, în cele din urmă, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov şi schimbarea liniei oficiale sovietice, la prăbuşirea, în anul 1989, a regimurilor comuniste în întreaga Europă de Est, nu numai în Polonia.

Arcul de timp trasat în filmul lui Wajda este 1970 (revoltele sângeroase din Gdansk) – 1989 (alegerile libere şi victoria Solidarităţii), cu accent pe perioada 1980-1981 – greva declanşată la şantierele navale „Lenin“ din Gdansk şi înfiinţarea Solidarităţii – şi pe primii ani ai legii marţiale introduse de generalul Jaruzelski.

Cedată Imperiului Sovietic

Apoi, chiar dacă filmul nu insistă prea mult asupra acestui fapt, ceea ce a fisurat profund sistemul este alianţa dintre intelectualitate şi muncitori, exprimată prin sindicatul liber „Solidaritatea“. Fenomenul, foarte important şi cu efect pe termen lung, a existat şi în Ungaria şi Cehoslovacia, dar s-a exprimat cel mai bine în Polonia. Importanţa acestui fapt nu s-a înţeles până în ziua de astăzi în România, falia dintre cele două categorii sociale fiind în permanenţă de nedepăşit.

Insertul iniţial care precede genericul filmului este lipsit de echivoc: „După 1945, Polonia a fost cedată imperiului comunist sovietic“. Este ceea ce polonezii, ca naţiune, au resimţit în permanenţă (de altfel, Rusia a sfâşiat statul polonez de câteva ori în istorie, ceea ce-i face mult mai sensibili decât alţii la ameninţarea de la Răsărit). Conştiinţa acestui fapt îi diferenţiază iarăşi de români, cărora le-a plăcut şi le place comunismul şi nu s-au lămurit nici măcar în prezent despre ce este vorba.

Un mare maestru

Andrzej Wajda este nu numai unul dintre cei mai importanţi regizori polonezi, ci unul dintre cei mai mari din întreaga istorie a cinematografului, aproape fiecare dintre cele peste 50 de filme ale sale fiind o reuşită majoră. Remarcabilă este şi diversitatea de genuri în care s-a exprimat, de la filmul istoric („Cenuşă“) sau de război („Canalul“) până la drama intimist-psihologică („Pădurea de mesteceni“, „Domnişoarele din Wilko“, „Dirijorul“), filmul de dragoste („Cronica adolescenţei“) sau filmul propriu-zis politic („Omul de fier“, „Omul de marmură“). În fiecare dintre aceste domenii, Wajda a produs capodopere, ceea ce face aproape incredibil faptul că întreaga sa filmografie este opera unui singur om.

Uluitor este şi că, trecut de 80 de ani (88 de ani împliniţi în martie), regizorul continuă să producă opere importante, mâna sigură a maestrului părând a nu fi slăbit deloc. Acum câţiva ani, o dată cu anunţarea filmului „Katyn“ (2007), mulţi s-au temut de o abordare convenţională, necesară pentru a bifa un moment important al istoriei poloneze. S-a dovedit a fi unul dintre cele mai profunde şi impresionante filme din întreaga operă a regizorului.

O trilogie la final

Astfel, aşteptările legate de acest „Wałęsa“ erau mari, şi ele sunt, în mare parte, confirmate. Trebuie spus că Andrzej Wajda a mai realizat două filme dedicate, oarecum, aceluiaşi subiect: „Omul de marmură“ (1977) – o demistificare fără egal a propagandei de tip stalinist – şi „Omul de fier“ (1981) – apărut în plin vârtej al evenimentelor –, ceea ce face ca filmul de faţă să poată fi privit ca ultimă parte a unei trilogii. Chiar dacă impactul său nu mai are cum să fie egal cu cel al filmelor realizate în plin comunism, el beneficiază de detaşarea pe care o aduce inevitabila scurgere a istoriei.

Cadrul narativ al filmului este dat de un interviu realizat cu Lech Wałęsa (Robert Wieckiewicz), liderul Solidarităţii, de celebra jurnalistă italiană Oriana Fallaci (Maria Rosaria Omaggio), undeva în anii ’80. Nu este întâmplător, poate, pentru că şi celelalte două filme aveau structura unei anchete jurnalistice. Filmul foloseşte masiv imagini de arhivă şi pseudo-imagini de acest tip (cu actorii actuali filmaţi în respectiva manieră), dar introduce şi câteva cadre din „Omul de fier“ (personajul principal, interpretat de Jerzy Radziwilowicz, împărţind manifeste, precum şi imagini reale ale grevei de la Gdansk folosite în acel film), pentru a face şi mai clar racordul cu acele filme.

Dizidentul în labirintul său

Wałęsa îşi aminteşte şi se explică, prin urmare avem de-a face cu o proprie viziune asupra faptelor. Filmul se opreşte în 1989, astfel nu este tratată dezastruoasa preşedinţie şi activitate post-1989 a acestuia, când liderul alunecă în populism, cu accente chiar antisemite. Singurul moment când comportamentul lui Wałęsa este, oarecum, pus în discuţie se află în cadrul aceluiaşi interviu. Aici, la un moment dat, transpar câteva din certele sale defecte: aroganţă, lipsă de cultură etc.

Ne sunt arătate şi slăbiciunile omului destinat să devină lider, problemele sale cotidiene, universul casnic care suportă permanent asaltul evenimentelor care vor deveni istorie. Ca întotdeauna în spatele unui mare om, şi aici se află o femeie, iar ea este soţia sa, Danuta Wałęsa (Agnieszka Grochowska), care beneficiază de un portret convingător. De altfel, premiera bucureşteană a filmului a avut parte de prezenţa Danutei Wałęsa, invitată a Târgului de Carte Bookfest (ţară invitată: Polonia), şi a fost precedată, printr-o coincidenţă stranie, de moartea generalului Wojciech Jaruzelski, unul dintre principalii actori ai evenimentelor.

Se vorbeşte mult, cu invidie, despre avansul actual al Poloniei faţă de celelalte ţări ex-comuniste, ca şi cum ar fi vorba despre o excepţie greu de explicat. Este, de fapt, vorba despre o lecţie de demnitate dată de acest popor (în realitate, nu doar din vremea comunismului, dar aceasta este altă discuţie). Filme ca acest „Wałęsa“ ne pot face să ne dăm seama de ce Polonia se află unde se află, iar România se zbate într-o stare de subumanitate, accentuată cu fiecare an care trece.

Info

Wałęsa: Omul speranţei / Walesa: Man of Hope / Wałęsa. Czlowiek z nadziei (Polonia, 2013)
Regia: Andrzej Wajda
Cu: Robert Wieckiewicz, Agnieszka Grochowska, Maria Rosaria Omaggio
Rulează la: Hollywood Multiplex Bucureşti Mall

4 stele