„Julieta“, cel de-al 20-lea lungmetraj al reputatului regizor spaniol Pedro Almodóvar, marchează reîntoarcerea cineastului la tipul de dramă care l-a consacrat (supranumită de fani „almodramă“), după excursurile (aparent) mai uşurele în comedia gay cu „Los amantes pasajeros“ (2013) şi thrillerul „La piel que habito“ (2011), având ca temă principală tot identitatea sexuală.

Este o revenire triumfală, iar filmul a fost considerat de critici drept „cel mai trist şi întunecat de până acum al lui Almodóvar“. Într-adevăr, peliculei îi lipseşte complet umorul, necesar câteodată pentru a „detensiona“ atmosfera, şi suntem departe de flamboianţa şi exuberanţa care „colorau“ dramele din „Totul despre mama mea“ sau „Volver“.

Pe urmele lui Buñuel

Probabil, şi calitatea sursei literare contează aici: scenaristul Almodóvar a combinat trei povestiri ale scriitoarei canadiene Alice Munro (distinsă cu Premiul Nobel în 2013), dintre care ultima, „Silence“, dădea titlul iniţial al peliculei. Le-a mutat însă acţiunea în Spania şi le-a dat tuşa sa atât de personală, ceea ce face ca „Julieta“ să fie în primul rând, aşa cum scrie pe generic, „un film de Almodóvar“, o almodramă.

Dacă „Los amantes pasajeros“ era o comedie cu accente buñueliene, Almodóvar îşi continuă în „Julieta“, stilistic vorbind, tentativa sa de a se apropia de ilustrul înaintaş (autorul „Julietei“ este acum cel mai important cineast spaniol, aşa cum era, la vremea sa, Luis Buñuel, chiar dacă acesta a lucrat, propriu-zis, foarte puţin în Spania). Avem sugestii fantastice care pot fi citite în această cheie (lucru rar în filmele lui Almodóvar), avem mai ales o ştiinţă a dialogului care-aminteşte, de multe ori, măiestria din filmele buñueliene. Mare parte din film are atmosfera melodramelor realizate în anii ’50 (cadrare, muzică etc.), gen pe care Buñuel l-a practicat asiduu la acea vreme în Mexic.

Fata din tren

Este uluitor cât de mult construieşte cineastul spaniol (67 de ani, împliniţi recent) şi cât de intens impresionează cu mijloace (la prima vedere) atât de reduse. Povestea din „Julieta“ este simplă, dar profundă, sfâşietor de tristă şi având ca temă centrală pierderea, ca viaţa însăşi. Ne este spusă de Julieta, la o vârstă matură (Emma Suárez – una dintre actriţele-fetiş ale lui Julio Medem, nu a jucat până acum la Almodóvar), care-i scrie o scrisoare (cu loc de destinaţie necunoscut) fiicei sale dispărută de multă vreme.

Totul a început într-o noapte, când tânăra Julieta (25 de ani, interpretată de Adriana Ugarte, şi ea o nouă descoperire a regizorului) călătoreşte într-un tren, într-o bizară atmosferă de fantastic şi straniu (ca în filmul-capodoperă al belgianului André Delvaux, „O seară, un tren“). Refuză conversaţia cu un bărbat între două vârste care se va dovedi un sinucigaş, iar acest incident misterios, niciodată lămurit, îi va marca întreaga viaţă.

Julieta (Adriana Ugarte), în noaptea şi trenul care-i vor schimba viaţa... Trenul – simbol al Marii Treceri

Părinţi şi copii

În aceeaşi noapte, îşi întâlneşte, în acelaşi tren, iubirea vieţii – pescarul catalan Xoan Feijóo (Daniel Grao). Ne este descrisă viaţa lor împreună, una fericită, dar de la un moment dat Julieta începe să piardă, treptat, totul. Îl va pierde pe Xoan şi, poate mai dureros, îşi va pierde fiica, Antía. La vârsta de 18 ani, aceasta o abandonează şi dispare în lume, iar Julieta află mult mai târziu că Antía o socotea vinovată de dispariţia lui Xoan.

„Nu înţelegi cu adevărat suferinţa până nu o trăieşti la rândul tău“, este, spre final, replica-cheie a filmului. Copiii au tendinţa să judece autoritar şi să-şi acuze părinţii. O face Julieta, care-şi reneagă tatăl (acesta îşi reface viaţa, după lunga boală a soţiei, cu o marocancă simplă la suflet, genul „sarea pământului“), este la rândul său repudiată de fiica sa. Aceasta îi întinde o mână doar când se confruntă, la rândul ei, cu suferinţa şi pierderea. Finalul este deschis, cu cadrul unui magnific peisaj elveţian şi o replică seacă, dar care (ne) dă o rază de speranţă.

Secretul almodramei

E de întrebat, totuşi, cum reuşeşte Almodóvar să producă atâta emoţie, un efect atât de puternic, cu ingrediente aparent atât de simple. Totul se află în chestiunile de stil, în modul în care este spusă povestea. Sugestiile buñueliene despre care vorbeam, formidabila atmosferă fantastică de „o seară, un tren“ şi misterul care declanşează conflictul, referinţele cinefile la melodramele clasice, frumuseţea plastică a peliculei („Julieta“ are o cromatică extraordinară, ca-n cele mai bune filme ale regizorului), nu sunt explicaţii suficiente. Este secretul almodramelor, care-l transformă pe spaniol într-unul dintre cei mai mari regizori contemporani.

Info

Julieta (Spania, 2016)
Regia: Pedro Almodóvar
Cu: Emma Suárez, Adriana Ugarte, Rossy de Palma, Inma Cuesta, Daniel Grao, Darío Grandinetti

5 stele

PORTRET DE REGIZOR

Pedro Almodóvar – cel mai important cineast spaniol în viaţă



La vârsta de 67 de ani (împliniţi recent, pe 25 septembrie), spaniolul Pedro Almodóvar s-a afirmat decis ca unul dintre cei mai importanţi cineaşti contemporani, posesor al unui stil unic şi, totodată, autor al unor filme adulate de critică şi cu impact la publicul cel mai larg. Regizorul este autorul unor dramedii de-o intensitate sfâşietoare, pentru care s-a inventat chiar şi-un termen: almodrame, dar şi al unor comedii dezlănţuite, de multe ori cu accente homosexuale.

Totodată, Almodóvar este considerat şi cel mai important (în orice caz, cel mai cunoscut) cineast spaniol în viaţă, preluând locul deţinut multă vreme de Luis Buñuel (care ne-a părăsit în 1983). El a devansat astfel şi cineaşti hispanici importanţi ai generaţiilor intermediare, aflaţi încă în viaţă, precum Carlos Saura (născut în 1932) şi Victor Erice (în 1940).

Născut pe tărâmul lui Don Quijote

„Titlul“ lui Almodóvar este cu atât mai merituos cu cât cinematografia spaniolă a fost şi este una dintre cele mai dinamice şi valoroase, pe plan internaţional, din ultimele decenii. Statutul lui Almodóvar nu a fost, însă, detronat de cineaşti valoroşi mai tineri, cum ar fi bascul Julio Medem (1958), Álex de la Iglesia (născut tot în Ţara Bascilor, în 1965) şi, mai ales, Alejandro Amenábar (născut în Chile, în 1972, dar activând pe pământ iberic).

Viitorul mare cineast s-a născut pe 25 septembrie 1949, într-o localitate obscură din La Mancha (Castilia), una dintre cele mai sărace regiuni ale Spaniei. A ajuns la Madrid în 1968, unde s-a întreţinut ca vânzător de lucruri vechi la talcioc. Nu s-a pus problema ca tânărul Pedro să aibă bani pentru a urma o şcoală de film (de altfel, închise, în acea vreme, de Franco), dar asta nu l-a împiedicat să-şi cumpere o cameră Super 8 şi să-şi dezvolte stilul atât de personal, care-l va face unul dintre cei mai mari cineaşti iberici. În 1987, împreună cu fratele său, Agustín Almodóvar, înfiinţează propria casă de producţie, El Deseo, cu care va produce toate marile sale filme, din ce în ce mai apreciate.

Top 5 filme importante

1. Totul despre mama mea (Spania-Franţa, 1999) (foto dreapta şi jos: Penelope Cruz)
2. Vorbeşte cu ea (Spania, 2002)
3. Volver (Spania, 2006)
4. Femei în pragul unei crize de nervi (Spania, 1988)
5. Tocuri înalte (Spania-Franţa, 1991)

Citeşte şi:

„Între masculin şi feminin“ – cronica la filmul „Pielea în care trăiesc“ al lui Pedro Almodóvar

„Dragoste şi moarte“ – cronica la filmul „Amanţii pasageri“ al lui Pedro Almodóvar