Desigur, îmi imaginam că voi vedea o derulare scenică purtând amprenta tradiţiilor nipone, dar nu aş fi crezut că acestea se vor îmbina cu elemente de balet clasic într-o construcţie logică, originală şi mai ales unitară şi captivantă. Chiar debutul spectacolului sugera o cu totul altă direcţie, zgomotul difuz, ameninţător, auzit timp de câteva minute, prefaţând apariţia unui bătrân care înconjoară lent un posibil soclu cu semnificaţii neştiute, totul în alb, dând senzaţia unui „nesfârşit” venit din alte vremi. Aşezat apoi într-un scaun împins de un personaj ciudat, rostind cu un glas gutural o poveste pe care doar cei ce au reuşit să citească traducerea afişată pe peretele lateral al sălii au „decodificat-o”, ne-a făcut să pătrundem în spaţiul atemporal al artei şi teatrului nipon. Dar cred că nici nu era nevoie să înţelegem acele cuvinte (şi cele ce au urmat), pentru că atmosfera încărcată, cu accente dramatice, evocând întâmplări din lumi demult apuse sau de pe alte tărâmuri, s-a ţesut din prima clipă, într-un decor auster (conceput de Masaki Kondo, realizat de arhitectul TsuyoshiTane), cu trasee marcate pe podea şi cu acel corp-stâlp-soclu desfăcut ulterior de balerini în fâşii ce devin „coloane”, ambianţă susţinută, de-a lungul întregului spectacol, prin lumini extrem de sugestive (Masakazu Ito, Jo Kanamori).


FOTO Silviu Pavel

Intrarea dansatorilor a adus mişcări compacte, de grup, cu atitudini amintind de luptători străvechi sau de samurai, de o expresivitate impresionantă, cu gesturi abrupte, dure, unghiulare, cu încremeniri în poziţii înclinate, ameninţătoare, parcă strecurându-se alunecos, cu paşi desenaţi surprinzător, asemeni combinaţiilor coregrafice care trădau viziunea personală şi cuceritoare a creatorului Jo Kanamori. Iar dacă iniţial muzica scrisă de Yasuhiro Kasamatsu se încadra în contextul ce sugera localizarea în imaginarul Imperiu Maranchu, ulterior a lăsat locul celebrei partituri de Minkus (înregistrată pe CD, într-o interpretare impecabilă), asociere din nou neaşteptată, dansatoarele, în văluri turcoaz, evoluând cu graţie în maniera coregrafiei clasice; eroina principală, blonda Miran (echivalentul Nikiei din baletul de Minkus), a dansat de asemenea (exclusiv) pe acele coordonate, prim-solista Sawako Iseki brodând linii transparente şi foarte expresive, trecând, pe parcursul „poveştii” care urmează totuşi subiectul din Bayadera, de la exuberanţa iubirii la zbucium, de la disperarea înfruntărilor la zbaterile dinaintea sfârşitului adus, şi aici, de şarpele ascuns în buchetul de flori, în „lumea umbrelor” păstrând rafinamentul dansului, diafan şi totodată foarte determinat, aspect reliefat şi în ultimul tablou, în care încearcă să-l împiedice pe Bator (Solor), iubitul său, să accepte căsătoria cu Fui-Sheng (întrupată de actriţa Miki Takii).


FOTO Lucian Tudose

Iar plecarea ei către alte lumi, lăsând în urmă vălurile albe („găsite” de Bator, trezit din aburul drogului), rămânând apartent nud, capătă conotaţii multiple de simbol. Războinicul Bator are, în Satoshi Nakagawa, un interpret uimitor ca perfecţiune a dansului, ca implicare şi trăire intensă, coregrafia oferind-i însă treceri subtile de la structuri din baletul clasic la cele cu tentă decupată din tradiţia ancestrală, într-un „întreg” de o plasticitate şi o supleţe greu de „povestit”; duetul lor de dragoste este o pagină superbă, în spiritul unui „pas de deux” plin de poezie, asemeni celui din „tabloul umbrelor”, în care însă cei doi îndrăgostiţi nu se ating, se caută „învăluindu-se” cu o expresie aproape tragică. În general, întregul concept este o combinaţie stranie şi fascinantă de lirism şi duritate, în jurul cuplului central gravitând personaje ciudate şi puternice precum misterioasa Poyang, din care Yuko Ishihara face o creaţie de neuitat, insinuându-se, atacând, luptându-se violent cu Miran sau cu Bator, prelingându-se pe lângă autoritara Fui-Sheng, spionând, incitând, într-o ţesătură coregrafică de o forţă incredibilă, desigur în contrast cu perechea diafană, dar în acord cu celelalte personaje aspre, răzbunătoare, uneori cu aer înfricoşător, chiar dacă, spre exemplu, împăratul Pushe stă nemişcat pe tronul său în tot timpul secvenţelor de la palat.


FOTO Lucian Tudose

Grupuri antagonice de luptători din diverse tabere sau etnii, servitori a împăratului, un alt împărat - cel din Maranchu, impunător, rostind, la rândul său, un text amplu, câteva lumânări, ulcioare purtate de „dansatoare” - cel al lui Miran, luat de Poyang, generând un trio cu alură comică de un efect aparte -, un fel de lăncii, fumul ce invadează în momente-cheie - singurele detalii şi repere ce se adună în spaţiul scenei -, costume diverse în culori ce delimitează pregnant „taberele” şi personajele (Yoshiyuki Miyamae), includerea prozei cu inflexiuni terifiante fie chiar pe fondul muzical, fie... devenind fond pentru mişcarea dansatorilor, alăturarea muzicii concepute de Yasuhiro Kasamatsu cu cea de Minkus (de asemenea contrastante şi... complementare), păstrarea subiectului iniţial, adaptat însă de scenaristul Oriza Hirata, facilitând astfel implicarea unor personaje posibi din străvechea Ţară a Soarelui Răsare, totul constituie un amalgam uluitor. În final, revine zgomotul difuz, pe scena pustie apare bătrânul Murakami citind cu o emoţie împinsă până la lacrimi poate o filă din acea istorie trăită cândva, rememorată din frânturi de amintiri, ieşind din scenă pe acelaşi scaun alb, împins de personajul ciudat ce pare a fi, de fapt, intriganta Poyang.


FOTO Lucian Tudose

De ce apar, în ultima parte, un fel de călugări în rase cu glugă sau de ce, înainte de căderea cortinei, un grup de dansatori înconjoară cu pas egal acel conglomerat (alb) din debut, ca un posibil soclu sau altar sau... nu prea ştiu; dar timp ce mai bine de două ore am trăit fascinaţia unui balet greu de „tradus” în cuvinte, ţinând publicul ce umplea sala cu respiraţia tăiată, neîndrăznind să aplaude (uneori doar discret) parcă pentru a nu întrerupe vraja dansului de o frumuseţe şi complexitate cum rar am întâlnit, de o densitate expresivă şi un fior artistic ce ţine şi de coregrafia incredibil de inspirată şi de interpretarea unor tineri ce ating perfecţiunea din toate punctele de vedere. O poveste caligrafiată cu precizie şi fineţe, cu inventivitate şi ştiinţă de către un artist-coregraf excepţional, trădând însă faptul că a lucrat, ani la rând, sub îndrumarea lui Maurice Bejart - iar „mâna” maestrului „se simte”...

Am descoperit o companie extraordinară, NOISM începându-şi activitatea în 2004, înfiinţată chiar de către Jo Kanamori, artist atins de aripa geniului, reuşind să ofere Bayadera într-o (se pare) primă versiune de secol XX, combinând planuri aparent disparate, coregrafia de factură clasică şi cea inspirată din tradiţia japoneză a teatrului Noh - zone ce păreau ireconciliabile -, regăsindu-se şi „convieţuind” incredibil de armonios într-o bijuterie care, deloc întâmplător, se intitulează sugestiv Bayadera - Ţara iluziilor. Îndelung ovaţionaţi după căderea cortinei, artiştii - cu adevărat artişti - au plecat la Sibiu, unde vor susţine, în 5-6 aprilie, spectacole cu The Match Seller’s Tale şi Passacaglia, ca avan-premieră la Festivalul internaţional de teatru. Şi va fi, ca şi la Bucureşti, un regal, pentru care organizatorii şi toţi cei implicaţi merită mulţumirile celor care, aflaţi în sală, au trăit o adevărată sărbătoare „pentru minte şi suflet”.