O sărbătoare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Poate şi fiindcă am trecut pentru o vreme prin Secretariatul literar al unui Teatru, sunt foarte bucuros de fiecare dată când am ocazia să consemnez că un spectacol bun e însoţit de un caiet de sală la fel de bun.

Lucrul acesta se întâmplă însă din ce în ce mai rar, poate şi fiindcă mai peste tot rolul compartimentului în cauză, altădată socotit vital în configurarea repertoriului ‒ alt concept vetust!-, e din ce în ce mai minimalizat, mai neglijat, tot la fel cum un caiet-program bine făcut pare o cheltuială inutilă.

Am scris cândva un comentariu în care spuneam că un Secretariat literar competitiv, care să ştie să alcătuiască adjuvante spectacologice profesioniste, atrăgătoare, nu reprezintă doar un semn că Teatrul respectiv se respectă pe sine, îşi respectă atributul esenţial de instituţie de cultură, ci sunt, cel mai adesea, un indicator fidel al calităţilor profesionale şi intelectuale, de om al cărţii, ale directorului.

Am dat atunci şi câteva exemple. Dintre ele nu putea lipsi acela al Teatrului German de Stat din Timişoara şi cel al directorului Lucian M. Vărşăndan. Şi iată că acum, excelenta montare a spectacolului „Cabaret“ de Joe Masteroff are parte de un caiet de sală nu doar cu o grafică de sală aparte, adaptată specificului montării, al cărui design e acela al pălăriei, marcă de identificare a genului. Ci şi conţinând multe informaţii utile. E semnat de Andreea Andrei, versiunea germană e datorată Ruxandrei Buglea, fotografiile sunt făcute de Ovidiu Ciba, iar grafica i-a fost asigurată de firma Portaremedia.ro.

Una dintre paginile caietului e consacrată istorisirii felului în care o carte de povestiri intitulată „Adio, Berlin!“, scrisă de Christopher Isherwood în 1939 a fost dramatizată în anul 1951 de John van Drutten şi intitualtă „I am a Camera“. John Kander a scris muzica, Fred Ebb a alcătuit libretul şi aşa s-a născut muzicalul „Cabaret“ a cărui primă înscenare pe Broadway s-a produs în 1966, în regia lui Harold Price şi coregrafia lui John Field. Prima reprezentare londoneză a avut loc doi ani mai târziu, iar rolul Sally Bowles a fost atunci interpretat de Judi Dench. „Cabaret“ şi-a dobândit însă maxima celebritate în 1972, atunci când Bob Fosse a regizat filmul cu acelaşi nume pe al cărui generic apăreau câteva nume de actori celebri ‒ Liza Minelli, Michael York, Joel Grey. Nu mai puţin de opt premii (regie, actriţă în rol principal, actor în rol secundar, imagine, decoruri, montaj, muzică, sunet) au recompensat performanţa ieşită din comun a peliculei. Un love story eşuat între o actriţă de cabaret şi un tânăr aspirant la gloria literară. Dublat de o emoţionantă poveste de dragoste fără noroc, poveste frumoasă ca o romanţă târzie, între doi oameni de vârsta a treia care pentru o scurtă perioadă au nutrit iluzia că ar putea fi fericiţi. Poveşti de dragoste eşuate fiindcă au avut proasta inspiraţie de a se petrece în Berlinul începutului anilor ’30 ai secolului al XX lea. Un Berlin din ce în ce mai nesigur, mai ostil, mai căzut pradă nazismului, persecuţiilor rasiale, exacerbărilor violenţei. Ş.a.m.d.

image

Scenă din „Cabaret“, în regia lui Răzvan Mazilu Foto: Ovidiu Ciba

Filmul a fost excelent, a fost recompensat, cum spuneam, cu premii, a fost elogiat de critici. Aşa cum sunt gata să anticipez că se va întâmpla şi cu spectacolul datorat lui Răzvan Mazilu, în dublă calitate de regizor şi coregraf, lui Dragoş Buhagiar, semnatarul unor minunate decoruri şi mereu expresive şi nu doar colorate costume, orchestrei Teatrului German de Stat din Timişoara condusă de Peter Oschanitzky şi tot mai performantei trupe de actori de la acelaşi Teatru. O trupă care, cu fiecare nouă premieră, demonstrează că poate orice. Poate să joace în felurite registre şi stiluri de teatru dramatic şi poate să joace profesionist music-hall.

Căci principala calitate a montării de la Timişoara e profesionalitatea. Garantată de maturizarea artistică a lui Răzvan Mazilu, artist mereu doritor de absolut, de perfecţiune, care niciodată nu a pornit la lucru punând în faţă deviza românească „merge şi aşa“, despre care a scris demult, o celebră tabletă publicată în „România literară“, poeta Ana Blandiana. Împlinită de profesionalismul directorului Lucian M. Vărşăndan, care nu a confundat conceptele, care a înţeles că a pune în scenă un cabaret, şi nu unul oarecare, ci unul devenit faimos datorită unui film asemenea, nu înseamnă un joc oarecare.

Cabaretul înseamnă lux, înseamnă bani, înseamnă cheltuială. Cabaretul adevărat nu e un simplu spectacol cu sclipici, cu două-trei rochii de lamé, cu încă două-trei smochinguri, cu câteva cântece mai degrabă fredonate decât cântate, cu nişte mişcări aproximative, dezarticulate, caraghioase. Cabaretul presupune decoruri fastuoase pe care Dragoş Buhagiar, bun cunoscător al spaţiului de joc de la TGST, loc unde a devenit un familiar, le-a conceput magistral. Cabaretul presupune actori antrenaţi, actori apţi pentru marea performanţă, actori care ştiu şi să cânte impecabil, şi să danseze fără probleme, şi să joace fără cusur teatru-teatru.

Răzvan Mazilu a făcut la Timişoara exact ceea ce trebuia să facă. A devenit un factor coagulant de energii. A ştiut să ceară, a avut delicateţea de a şti să primească ceea ce a primit de la oamenii locului. A primit înainte de orice devotamentul absolut. În absenţa căruia chiar că nu se putea să iasă nimic esteticeşte notabil. A oferit şi a primit rigoare. Nu ştiu câţi dintre componenţii distribuţiei sunt nemţi-nemţi. Cu siguranţă, nu foarte mulţi. Ştiu însă că spectacolul e, cum se spune, „de calitate germană“, funcţionează asemenea unui ceas elveţian, are sensibilitatea, pasionalitatea şi ritmul sufletului latin.

În rolul Conférencier, Georg Peetz e copleşitor. Cântă şi dansează fără cusur. Când trebuie, revine, firesc, la instrumentele actorului de teatru dramatic. Combină admirabil zâmbetul şi lacrima. E de o energie debordantă. E mereu prezent în scenă şi nu oboseşte niciodată. E pur şi simplu perfect. Cum perfectă, deloc intimidată de presiunea modelului Liza Minelli, e şi Daniela Török, brava, extraordinara interpretă a lui Sally Bowless. Regăsim în jocul Danielei Török superficialitatea înşelătoare a personajului, palpitul unor sentimente răvăşitoare. Actriţa ştie să evite riguros capcanele peste tot prezente ale vulgarităţii şi melodramaticului şi să creeze un personaj adevărat. Tânărul Konstantin Keidel, căruia rolul Cliff Bradshaw îi vine mănuşă, nu e doar frumos, aspectuos, de vitrină. Deşi are toate însuşirile de a fi şi un notabil actor de film. E un bun narator, se implică în poveste, dar îşi dimensionează aşa cum trebuie implicarea, nu patetizează, dar nici rece nu e. Ce mai? E şi neamţ, e şi yankeu. Adică e foarte bun. Cum foarte bună e şi Tatiana Sessler în Domnişoara Kost, un fel de Jenny Speluncă, riguros adusă în scenă. Foarte bun, cu atitudini prieteneşti înşelătoare şi durităţi bine relevate e Radu Vulpe în rolul Ernst Ludwig.

image

Scenă din „Cabaret“, în regia lui Răzvan Mazilu Foto: Ovidiu Ciba

Emoţionanţi, până în a-ţi da frisoane, emoţionanţi, dar nu melodramatici sunt Ida Garcsek-Gaza (Domnişoara Schneider) şi Christian Bormann (Domnul Schultz). Doi Romeo şi Julieta „la sfârşit de noiembrie“, doi oameni mărunţi, simpli, fără noroc, care, pentru o clipă, cred că viaţa le oferă în sfârşit o şansă. O lume întreagă, o istorie se concentrează în cutremurătorul strigăt al domnului Schultz „dar şi eu sunt german!”. Un strigăt ce îşi află replica în finalul spectacolului care, fără vorbe, într-o copleşitoare tăcere spune „cu toţii suntem evrei“, adică cu toţii suntem victime atunci când nişte nebuni îşi fac de cap, se joacă cu vieţile şi destinele noastre, ne trimit la Auschwitz, în Siberia ori în Bărăgan pentru vini de dânşii inventate.

În fine, foarte bun este ansamblul. Încep cu Franz Kattesch, cu un moment de excelenţă în dansul obosit, gâfâit al Patronului de cabaret şi îi menţionez apoi pe Olga şi pe Silvia Török, pe Anne Marie Waldek, Cristina Romândaşu şi pe Suzana Vrânceanu, pe Horia Săvescu, pe Richard Hladik şi pe Aljoscha Cobeţ.

Şi revin, în încheiere, la Răzvan Mazilu, la acel Răzvan Mazilu pe care l-am cunoscut acum aproape 20 de ani, atunci când debuta furtunos în regia spectacolului de teatru-dans cu „Dama cu camelii“. Tânărul de atunci va împlini în iunie 40 de ani. O vârstă pe care nu şi-o ascunde fiindcă nu are niciun motiv să o facă. A trăit fiecare an intens şi fiecare an scurs a marcat pentru el câte un eveniment artistic. Pentru el, dar şi pentru noi. Spectatorii lui, unii chiar prietenii lui. Răzvan Mazilu şi-a pregătit prin „Cabaretul“ de la Teatrul German de Stat din Timişoara un superb cadou de aniversare. Nu a făcut-o singur. Iar această capacitate a lui de a obţine dăruirea altora înseamnă acum pentru Răzvan Mazilu, artistul ajuns la maturitate, principalul motiv de mândrie.
 
Teatrul German de Stat din Timişoara- CABARET de Joe Masteroff după piesa I am a Camera de John van Druten şi povestiri de Christopher Isherwood;

Versiunea germană de Robert Gilbert.

Varianta redusă pentru orchestră: Chris Walker;

Muzica: John Kander;

Versurile: Fred BB;

Regia şi coregrafia: Răzvan Mazilu;

Decorul şi costumele: Dragoş Buhagiar;

Conducerea muzicală: Peter Oshanitzky;

Cu: Georg Peetz, Daniela Török, Konstantin Keidel, Ida Jarcsek-Gaza, Christian Bormann, Tatiana Sessler, Radu Vulpe, Olga Török, Silvia Török, Anne-Marie Waldek, Cristian Romândaşu, Horia Săvescu, Richard Hladik, Franz Kattesch, Suzana Vrânceanu, Aljoscha Kobeţ;

Orchestra Teatrului German de Stat din Timişoara;


Data reprezentaţiei: 28 februarie 2014.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite