Recomandările privesc directoratele artistice şi secretariatele literare, acestea din urmă desfăşurându-şi şi ele activitatea, cum se spune astăzi, de acasă.

Mă gândesc, astfel, că secretariatele literare, de pildă, ar avea toate condiţiile să pregătească, în paralel cu slujirea la zi a spectacolelor, documentaţia presupusă de viitoare monografii teatrale şi mă refer la scenele consacrate până în 1990 şi din 1990 până astăzi.

Îmi imaginez, astfel, monografii ale unor teatre consacrate, cum sunt Naţionalele, Teatrul de Comedie, Teatrul Odeon, Teatrul Mic, Teatrul Bulandra, Teatrul Nottara, care au jucat şi înainte de 90 şi după 90 un rol important în Bucureşti, de pildă. Acestora li s-ar putea adăuga Operele, Filarmonicile şi teatrele din provincie, care s-au zbătut pentru un profil anume.

Un context favorabil, la care se nădăjduieşte de către toată lumea artistică, ar oferi condiţiile apariţiei unor monografii de istorie teatrală, fiindcă România şi înainte de 1990 şi cât s-a putut după 1990 s-a afirmat ca o mişcare scenică importantă european.

Asemenea lucrări monografice ar întemeia o bibliotecă teatrală şi, în general, scenică cu darul de a îmbogăţi universul cultural şi s-ar constitui într-o mărturie, zic eu, impresionantă.

În acest ansamblu de preocupări, aş vedea, fireşte, şi o redeschidere sărbătorească a Muzeului Teatrului Naţional ”I.L. Caragiale”, care s-a impus în anii 80 ca un important continuator al iniţiativei celui mai de seamă director din veacul XX al Navei Amiral, Liviu Rebreanu.

Inaugurarea s-a petrecut în anii 2000, sub prestigiul preşedintelui statului şi al primului ministru, care au şi sprijinit ideea construcţiei arhitecturale, anume apreciată elogios şi de marele director de teatru şi operă european, Ioan Holender, care nu s-a sfiit să afirme că şi-ar dori şi el, la Viena, un asemenea muzeu.

E drept că instituţia Muzeului a fost, nu mai insist, vitregită de o întâmplare nefericită, dar e de presupus că astăzi ar putea fi readusă în atenţia şi spre folosul marelui public, îndeosebi a generaţiilor tinere, ca o inspirată lecţie de istorie culturală.

Redeschiderea oficială a Muzeului ar prilejui şi rememorarea şi recunoaşterea activităţii remarcabilului istoric al teatrului românesc şi, fireşte,  mai ales, al Teatrului Naţional, Ionuţ Niculescu, sufletul organizării şi expunerii importantului tezaur al Muzeului. Mă gândesc să recomand unei edituri, cum este editura Hoffman, cea care publică operele esenţiale ale literaturii române, să editeze şi opera de istorie teatrală a lui Ionuţ Niculescu, tipărită în anii 2000, sub auspiciile Teatrului Naţional. S-ar continua, astfel, opera fundamentală consacrată Teatrului Naţional de la începuturile sale de către Ion Masoff, cel care a salutat şi iniţiativa lui Rebreanu, cum am mai spus, de a pune bazele muzeului cu sprijinul emoţionantului devotament al actorului George Franga.

Fireşte, repet, cum spune şi titlul tabletei, o recomandare plină de speranţă!