O lună în Tailanda şi în Franţa

Un film românesc care rulează acum în Franţa ar putea stîrni gustul tinerilor francezi şi europeni de a-şi petrece vacanţa nu în Tailanda ci la...Bucureşti. Filmul „O lună în Tailanda” de Paul Negoescu, care rulează de două săptămîni în cinematografele din regiunea pariziană, are presă bună.

Păcat că nu s-au investit mai mulţi bani pentru a se realiza şi o variantă dublată în franceză, pentru a putea fi distribuit în marile reţele de cinematografe şi a atinge astfel marea masă de consumatori de film, învăţaţi invariabil să audă replicile doar în limba lor. Varianta originală subtitrată este proiectată doar în cîteva cinematografe, frecventate în general de cinefili şi, în acest caz, de spectatorii francezi pentru care România a început să însemne ceva pe o hartă a lumii care marchează admirativ talentul de a spune poveşti în imagini.

„O lună în Tailanda” vorbeşte, cu mijloace simple, despre maturizarea sentimentală:  Radu, 30 de ani, ezită între două iubiri. Petrece revelionul cu Adina dar e cu gîndul la Nadia, fosta iubită. Filmul nu adînceşte caracterele mai mult decît ar face-o o schiţă literară, le creionează rapid şi tandru, ca-ntr-un crochiu. Crochiul unui crize sentimentale de o noapte, şi n-o să ştim niciodată dacă Radu a făcut bine că a părăsit-o pe Adina pentru a o recuceri, pînă în zori, pe Nadia. Cît ţine nodul unei legături reînnodate? Şi celălalt fir, rupt brusc, n-o să atîrne greu? Nespusul face parte din filmul lui Paul Negoescu, o poveste despre  ezitări , dezorientare şi  dileme.

„O lună în Tailanda” e un film care excelează prin frumuseţea normalităţii. Vezi nişte tineri normali care nu înjură nici prea mult nici prea puţin, care vorbesc de toate şi nimic, care suferă din dragoste în mod autentic dar fără isterie, care se mută de la un chef la altul, de la o discotecă la alta, şi pînă la urmă de la o iubire la alta, în căutarea propriei normalităţi. Normalitatea oricărui tînăr din lume, indiferent, pînă la urmă, de cartier, oraş sau continent. E un film de o melancolie difuză, care îi vine bine, dar e un film poate un pic prea sobru (deşi logica de alcătuire a personajului principal,Radu, legitimează această seriozitate). Pigmentat poate cu ceva mai mult umor, şi ar fi fost un fel de „Auberge espagnole”, filmul francezului Cedric Klaplisch, cu atîta succes la tineri.

Acest iz de normalitate, combinat cu periplul de-o noapte prin discoteci (din care nu vezi decît o fărîmă, dar destul cît să-ţi facă poftă) pot constitui, pentru spectatorul străin, o interesantă reclamă pentru România (pentru că de acolo vine filmul): un loc unde, iată, tinerii se pot distra în mod autentic, fără stridenţe, dar cu toată recuzita necesară vîrstei. (Nu pot să nu mă gîndesc, de pildă, cum Spania a cîştigat o parte din piaţa divertismentului de gen: în Lloret del Mar, discotecile sunt colonizate practic de tineri din Germania care, imediat după studii şi înainte de marele pas către viaţa de adult - job plus eventual familie şi copii - şi-au făcut un ritual din a se distra o vară pe Costa Brava).

În fine, ar mai fi de spus că a irosi curentul pozitiv de imagine pe care cinematografia românească l-a creat de cîţiva ani în lume echivalează cu o crimă culturală. La Paris nu există un Festival al filmului românesc, deşi public ar exista, pe linia orizontului de aşteptare creat de succesele lui Mungiu la Cannes. (există la Paris, de curînd înfiinţat, un festival al filmului iranian...) Cine să-l organizeze? Convulsiile din ultimul an de la ICR au dus, pe lîngă lipsa impardonabilă de strategie, la irosirea de oportunităţi şi de parteneriate.

La New York, în schimb, Festivalul filmului românesc a ajuns la a opta ediţie. Reinventat anul trecut de către echipa Romanian Film Initiative – în contextul refuzului Institutului Cultural Român de a mai susţine acest eveniment, – „Making Waves“ urmează să aibă loc la finalul lui 2013, fiind finanţat în cea mai mare parte prin crowdfunding (www.filmetc.org/kickstarter).

Filmul românesc încă face valuri în lume. Mă întreb cum de instituţiile culturale româneşti, care înghit bani de la buget, n-au inteligenţa de a profita  de acest curent purtător de simpatie şi apreciere, spre a-şi reface blazonul, ştirbit serios în degringolada politică a ultimului an.