Niciodată devorat de faima celei mai renumite creaţii a sa, Mafalda – o fetiţă inteligentă, excesiv de curioasă, îndrăzneaţă, voluntară şi, mai ales, sceptică –, Quino a cunoscut notorietatea mondială, aerul său bonom şi privirea candidă din spatele ochelarilor rotunzi devenind, în ultimele decenii, o imagine uşor recognoscibilă.

Fiu de imigranţi spanioli, el studiază artele frumoase, fără a absolvi facultatea, în oraşul natal, Mendoza, şi decide să îşi cultive vocaţia de caricaturist. Creată, iniţial, ca ilustraţie publicitară pentru produse electrocasnice, banda desenată care va evolua într-o subtilă analiză a societăţii argentiniene, şi prin extensie, a naturii umane este publicată de o serie de reviste argentiniene, între 1964 şi 1973. Întrebările necontenite, reflecţiile tulburător de profunde, concluziile abrupte şi consternările delicioase ale Mafaldei, precum şi ambianţa de umor ataşant transformă episoadele seriei în cea mai populară şi iubită bandă desenată într-o ţară deloc săracă în caricaturişti şi umorişti. Pe parcursul celor 9 ani, Quino aşază în jurul protagonistei din ce în ce mai multe personaje, dezvoltându-i fiecăruia o personalitate robustă, însă forţa vitală a întregii naraţiuni rămâne în mâinile fetiţei brunete cu funde colorate. Dialogurile cu părinţii şi cu numeroşii săi prieteni servesc, deseori, drept pretexte ideale pentru inserarea aluziilor sociale şi a îndemnurilor mature, teren fertil pe care se desfăşoară dansul metaforei. În interviuri, Quino însuşi a mărturisit şi explicat recursul la anumite metafore, în Argentina anilor ’70 în care dreptul la liberă exprimare era grav fisurat.

Fiecare dintre copiii cu care Mafalda se joacă şi discută întruchipează un arhetip. Îi dau replica visătorul, capitalistul, conformistul, violentul şi chiar anarhistul, într-un mic univers doar aparent izolat de cel al adulţilor din jur. Prezenţa acestora din urmă îi alimentează curiozitatea, dar şi autoritatea, stimulând-o să-şi afirme independenţa timpurie nu ca un simplu moft, ci ca produs al reflecţiei şi al voinţei solide. Părinţii Mafaldei asistă, uimiţi, la reacţii excesive, comentarii eliptice, întrebări bizare şi convingeri greu de asociat spiritului unui copil de 8-9 ani. Un astfel de episod se consumă când mama sa o surprinde construind o jucărie solidă, greu de identificat. Întrebată dacă face un pătuţ pentru păpuşi, fetiţa comentează iritată: „Ce pătuţ, e canapeaua psihologului!“ În altă secvenţă, fetiţa citeşte afirmaţia „Toţi suntem egali în ochii lui Dumnezeu”, bombănind sarcastic: „Ce doctor de ochi o fi fost prezent în acea clipă?” Cu altă ocazie, ea citeşte îndemnul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Replica sa: „Un sfat bun. Dar azi, nu am chef să fac turism înăuntrul meu.” Merită menţionată şi reacţia sa când un rac aflat pe plajă îi ignoră afirmaţia „Viitorul e înaintea noastră” şi se retrage. Mafalda ţipă, furioasă: „Reacţionarule!”

Ideile şi dialogurile personajului argentinian includ referiri la fenomene si evenimente relevante ale anilor ’60 şi ’70 – Războiul Rece, războiul din Vietnam, mişcarea pentru drepturile civile, mai ’68. Una dintre cele mai grăitoare imagini o înfăţişează cu un creion în mână, îndepărtându-se de un glob pământesc pe care tocmai a aşezat anunţul „Atenţie! Iresponsabili în acţiune”.

Odată încheiată seria, Quino nu se lasă înduplecat de insistenţele publicului privind reluarea ei şi invocă epuizarea subiectului, dar acceptă producţia unui lungmetraj de desene animate. Imaginea simpaticei brunete devine un loc comun în societatea argentiniană. Banda desenată înveseleşte copilăria multora, la fel precum îi invită pe adulţi la meditaţie. Este tradusă în zeci de limbi, printre care engleză, franceză, italiană, germană, olandeză, norvegiană, suedeză, polonă, greacă, rusă, turcă, ivrit, arabă, farsi, chineză, coreeană şi japoneză. Umberto Eco însuşi semnează prefaţa volumului în limba italiană – Mafalda, contestatara. În diferite etape, regimurile dictatoriale din Bolivia, Chile şi Brazilia cenzurează sau chiar interzic publicarea seriei.

Quino, care obţine cetăţenia spaniolă în 1990, petrecându-şi ultimele decenii de viaţă între Spania şi Argentina, chinuit de un glaucom care, recent, îl adusese în pragul orbirii, răspunde apelurilor UNICEF de a folosi imaginea Mafaldei pentru diferite cauze, iar, în primăvara acestui an, se implică într-o campanie de prevenire a infectării cu coronavirus.

O placă instalată la intrarea într-un bloc din cartierul San Telmo – unul dintre cele mai vechi ale capitalei Buenos Aires – aminteşte că protagonista este desenată în acel loc, în nenumărate episoade ale seriei. La câteva sute de metri, pe o bancă, o statuie a Mafaldei purtând o rochie şi o fundă galbene îi îndeamnă la fotografii pe localnici şi pe turişti deopotrivă. O variantă în roşu se află la Oviedo, în Spania. În 2014, lui Quino i s-a decernat Premiul Príncipe de Asturias.

Printre numeroasele tweet-uri publicate, ieri, în Argentina, ca omagiu adus artistului care mărturisea: „Desenez, pentru că mi-e foarte greu să mă exprim verbal”, se remarcă cel al scriitorului şi editorului Hernán Casciari: „În Argentina, nu idolatrizăm cu majoritate absolută. Nu există personaj adorat care să nu suporte contragreutatea discreditării. El Che, Evita, Borges… Când cineva îi numeşte cu drag, întotdeauna altcineva sare cu un dar. Până azi. Azi, în sfârşit, ne-a murit cineva în unanimitate.”