Asta doar dacă nu eşti Cenuşăreasa şi nu trăieşti într-un basm ci în anul de graţie 2019.

Teatrele Naţionale de Operă din România (poate nu şi Bucureştiul, dar toate celelalte) şi se pare că nu doar ele, din felurite motive, se află în acest moment în bună măsură în situaţia concretă de a înlocui premierele pe care şi le-au propus pentru acest an cu spectacole ce sunt fie coproducţii, fie preluări de spectacole de la alte teatre (aşa cum în lunile mai-iunie Don Giovanni de la Iaşi va merge la Cluj şi Evgheni Oneghin de la Cluj va veni la Iaşi), fie premiere care preiau elemente din montări mai vechi, aşa cum este Cenuşăreasa Operei din Iaşi din aprilie 2019, care a păstrat componente din scenografia construită de Adriana Urmuzescu cu aproape 10 ani în urmă pentru sala în care funcţiona opera în acea vreme, Teatrul Naţional din Iaşi fiind în renovare şi a adăugat elemente de decor şi costume noi semnate de Maria Eşanu.

Este vorba, totuşi, despre o producţie nouă, fiind prima coregrafie si regie originala semnată de Amalia Mîndruţiu la Opera Naţională din Iaşi, în care reinterpreteaza într-o manieră personală experienţa căpătată în multiplele producţiii în care a evoluat ea însăşi ca Cenuşăreasa de-a lungul carierei,, rezultatul fiind o montare dinamică, plină de umor şi emoţie, cu o personalitate aparte.

Un alt debut este cel al lui Leonard Boga în calitatea de semnatar al conducerii muzicale, experienţa pe care a început să şi-o construiască la Opera din Braşov făcându-şi simţită prezenţa în maniera atentă în care a urmărit corelarea seducătorului, dar complexului text muzical semnat de Prokofiev cu discursul scenic.

Nu am ajuns să văd prima distribuţie avându-i în prim plan pe foarte tânăra Viviana Olaru şi pe prim solistul invitat, Ovidiu Matei Iancu, distribuţia „românească“ aşa că, în consecinţă, voi vorbi aici despre varianta multinaţională a afişului celui de-al doilea spectacol de la Opera Naţională din Iaşi, care i-a avut în centru în Cenuşăreasa pe japoneza Saki Kagawa şi în rolul Prinţului pe Vlad Mărculescu, cărora li s-au alăturat Zâna – Anca Andronache şi un savuros trio Mamă vitregă – Dumitru Buzincu, Surori vitrege – Mariya Lozanova (Bulgaria) şi Aina Busquets (Spania), în alte roluri evoluând Tatăl – Cătălin Ailiesei, Profesorul de dans  – Juan Luque Cruz, Bufonul – Hirohito Ikeuchi, Doi cavaleri  – Elvis Gache - Marodo Sakairi.

Deşi nu este o noutate, în general, în operele din România, Iaşiul a fost una dintre primele companii de gen din România care a înţeles să ţină deschise porţile faţă de dansatori din întreaga lume. Aceştia provin nu numai din Uniunea Europeană, ci chiar din Asia, de unde vin să îşi caute şansa de a dansa pe o scenă adevărată absolvenţi de şcoli de coregrafie de o ţinută exemplară. Şcolile de balet de la noi mai produc balerini, dar într-o proporţie tot mai mică, insuficientă la nivel de excelenţă pentru a acoperi necesarul de roluri importante, chiar dacă excepţii precum Viviana Olaru (Cenuşăreasa din cealaltă distribuţie), recentă absolventă a Academiei de arte din Iaşi, încă mai există.

Renunţând la consacrata atitudine naţională de lamentaţie, în urmă cu mai  bine de 10 ani managerii de opere din România au început să „importe“ balerini, construind la scară mică mini-companii de balet multinaţionale, aşa cum în occident se întâmplă de decenii şi aşa cum ar trebui să facă, probabil, şi economia românească, mai bine mai târziu, decât niciodată.

Cenuşăreasa de la Iaşi are farmec şi strălucire şi completează în mod fericit un repertoriu care poate atrage public de toate vârstele, inclusiv acei spectatori de vârstă şcolară pe care şi doresc toate instituţiile de spectacol să îi readucă în sălile teatrelor.