Am telefonat şi eu unor cunoscuţi, anunţându-i ce eveniment va avea loc şi îndemnându-i să nu-l rateze. Dar, surpriză! Cei mai mulţi dintre ei mi-au explicat că nu vor să mai audă de Tudor Gheorghe, pentru că la sfârşitul anului trecut, înaintea alegerilor, el s-a pronunţat în favoarea lui Victor Ponta.

Ce intransigenţă! În prezent, Klaus Iohannis însuşi, eroul lor justiţiar, se pronunţă în favoarea lui Victor Ponta, păstrându-l ca prim-ministru, dar aceasta nu-i scandalizează. În schimb, se declară oripilaţi de preferinţa, de o desăvârşită candoare, a lui Tudor Gheorghe.

Să ne bucurăm că există!

După ce îi aplaudă pe artişti, oamenii de azi regretă că i-au aplaudat şi, la primul prilej, îşi retrag admiraţia. De obicei, spun: „O fi el mare ca artist, dar ca om e un zero“. Dacă ar putea, i-ar şi împuşca pe cei care le sunt superiori.  Pe vremuri, în saloon-urile din Vestul Sălbatic al americanilor, exista câte un panou cu un îndemn adresat clienţilor care, încinşi de băutură, scoteau pistoalele şi începeau să împuşte în stânga şi în dreapta: „Nu trageţi în pianist!“. Ideea era: împuşca-ţi-vă cât vreţi între voi, dar pe pianist lăsaţi-l în pace!

Ceva asemănător vreau să spun şi eu: pe Tudor Gheorghe lăsaţi-l în pace! Nu-l amestecaţi în disputele noastre, este altceva decât noi. Să ne bucurăm că există!

„În fiecare prost eu văd un şef“

Mi-aduc aminte când l-am văzut prima oară, în 1973, la Constanţa (lucram pe atunci la revista „Tomis“). Venise să susţină un spectacol, împreună cu poetul şi traducătorul Romulus Vulpescu. Acompaniindu-se cu chitara, tânărul actor de la Craiova, cu înfăţişare de menestrel, declama şi cânta, alternativ, poezii româneşti alese cu bun-gust. La selectarea lor contribuise, probabil, şi Romulus Vulpescu, un rafinat cunoscător şi autor de poezie. De altfel, în repertoriul lui Tudor Gheorghe figurau şi celebrele versuri ale însoţitorului său: 

„În fiecare zi ne batem joc/ De păsări, de iubire şi de mare/ Şi nu băgăm de seamă că în loc/ Rămâne un deşert de disperare.“

În sală se aflau notabilităţile oraşului şi judeţului (demnitari comunişti mai sobri şi mai puţin amuzanţi decât avea să fie peste patruzeci de ani un excentric primar al Constanţei, pe nume Radu Mazăre): prim-secretarul Comitetului Judeţean al PCR, Vasile Vâlcu, secretarul cu propaganda, Ioan Crişovan ş.a.m.d. Se mai aflau, fără îndoială, infiltraţi în mulţime, şi lucrători ai Securităţii. Toţi se prefăceau captivaţi de spectacol, deşi în mod evident nu aveau nicio sensibilitate faţă de poezie. Unii dintre ei mai aţipeau (le cădea bărbia în piept), dar tresăreau şi îşi recompuneau repede expresia de oameni atenţi.

Deodată a explodat ca o bombă primul vers, rostit clar, cu vocea inconfundabilă a lui Tudor Gheorghe, dintr-un nou cântec interpretat de el: „În fiecare prost eu văd un şef...“.


O nouă demonstraţie de libertate

Reprezentanţii autorităţilor aflaţi în sală au încremenit. S-au uitat întrebători unii la alţii. Se înroşiseră şi le apăruseră broboane de sudoare pe frunte. Orice reacţie ar fi avut ar fi complicat situaţia. Şi, instinctiv, au hotărât să nu reacţioneze în niciun fel.

Astfel mi-l aduc aminte pe Tudor Gheorghe, ca pe un om liber, pe care arta îl făcea intangibil, aşa cum pe o pasăre o face intangibilă zborul.

Spectacolul „Lecţia“, susţinut de el în seara zilei de 7 mai anul acesta la Sala Palatului, a fost o nouă demonstraţie de libertate. Neinfluenţat de mode, necontaminat de vulgaritatea deversată zilnic de falşi artişti în viaţa publică, nedescurajat de aculturalizarea căreia îi este supusă – involuntar, dar şi cu intenţie – populaţia României, Tudor Gheorghe a omagiat limba română. Ne-a făcut să-i întrezărim încă o dată frumuseţea şi să ne simţim vinovaţi că nu o preţuim. Ne-a amintit cine suntem, ne-a transmis convingerea că avem ce valori să apărăm.