Nu stricaṭi imaginea ṭării!
0
Am auzit ades sintagma aceasta, exprimată cu mai mult sau mai puṭin „tremolo” în glas, după 1990. Căci înainte, deṣi mai toṭi (cu excepṭia auritei nomenclaturi) nu o duceam strălucit, mai nimeni nu îndrăznea să îṣi formuleze pesimismul social în public. Ṣi chiar dacă ar fi cutezat, erau destui care să-i sară la gât, pentru a înăbuṣi puseul protestatar.
Odată cu tranziṭia a venit ṣi libertatea de a contesta. Orice ṣi pe oricine. Grija pentru felul cum arătăm noi, ca ṭară, în lume a căpătat nuanṭe variate, la nivel individual. Dar a rămas, cum e ṣi normal, o constantă a discursului public ṣi a practicii, nu doar diplomatice, a oficialităṭii.
Nu ne interesează să analizăm aici cât de eficientă mai este imaginea astfel construită de diferitele instituṭii ale statului, atunci când este corelată cu realitatea faptelor. Dar ne interesează felul în care cei care se simt a fi reprezentanṭii publicului, electoral sau nu, reacṭionează la modul în care alṭii privesc ṣi redau realitatea zilei de azi.
Alfabetul culturii
Cu opt luni în urmă un politician ieṣea din anonimat, păṣind pe calea triumfală a mass media, atunci când ataca, de la tribuna Parlamentului României, filmul Poziṭia copilului, cu care regizorul Călin Peter Netzer ṣi producătoarea Ada Solomon au câṣtigat Ursul de aur, la cea de a 63-a ediṭie a Festivalului de film de la Berlin.
Victor Cristea, deputat PSD ṣi membru în Comisia de învăṭământ a Camerei Deputaṭilor, spunea atunci: Nu cumva acel film a fost premiat fiindcă se doreṣte denigrarea poporului român ṣi minimalizarea activităṭii în învăṭământul românesc?
Dacă omul ar fi avut aṣa... un dubiu, i s-ar fi putut explica cum stă treaba cu viziunea artistică, cu distanṭa ṣi apropierea dintre universul unei opere ṣi realitatea inspiratoare, cu libertatea de creaṭie, etc. Dar nu, omul nu era bântuit de vreo neliniṣte intelectuală, ci punea o întrebare practică. Aceea pe care o pun cei care ṣtiu că au pâinea ṣi cuṭitul în mână: Şi noi venim să-i mai dăm artistului... Pe ce bani ?... Să-l şi legiferăm să denigreze şi să ne facă inculţi. Cu ce bani a făcut acest film, l-a făcut cu bani din buzunarul lui, din salariul lui ? Dixit !
Că orice societate o duce mai bine atunci când reuṣeṣte să reducă simṭitor numărul analfabeṭilor ei nu mai trebuie demonstrat. E un fapt. Ṣi cred că o ṣtie ṣi indignatul deputat, profesor de fizică din Vaslui. Căci altfel nu ar fi trudit 17 ani în învăṭământ ṣi alṭi 18, în fruntea urbei, înainte de a face, în 2008, saltul mortal la Bucureṣti. Ceea ce poate că a uitat domnia sa -ṣi trebuie să-i amintim - este că nu doar cei care nu ṣtiu să scrie ṣi să citească, adică 2,7% din populaṭia României, sunt o problemă. O problemă crescândă sunt cei care suferă de analfabetism funcṭional, adică nu au capacitatea de a scrie ṣi de a citi peste nivelul de bază, deṣi au trecut prin ṣcoală. Nu l-am auzit îngrijorat de dom’ profesor din cauza acestei realităṭi, care este o problemă a „activităṭii în învăṭământul românesc”.
În schimb, eu sunt îngrijorată de analfabetismul cultural al unor decidenṭi. A nu ṣti să „citeṣti” opere artistice poate fi un handicap, fiindcă, fără înṭelegerea lor, o mare parte a umanităṭii din noi dispare, lăsând locul manifestărilor instinctuale. Care sunt utile în procesul de supravieṭuire a speciei, dar pot fi un obstacol în cel de socializare a individului.
A nu ṣti să „citeṣti” opere artistice poate fi un handicap, fiindcă, fără înṭelegerea lor, o mare parte a umanităṭii din noi dispare, lăsând locul manifestărilor instinctuale.
Când neînṭelegerea actului spiritual vine de sus, ea devine periculoasă, fiindcă poate pune piedici în calea iniṭiativelor manifestate într-un domeniu, cel al artei, care a avut de când lumea dificultăṭi de finanṭare. În ciuda faptului că ceea ce rămâne după un popor este tocmai cultura lui. Fenicienii au dispărut, dar au lăsat lumii occidentale darurile culturii lor, mai ales răspândirea alfabetului în spaṭiul mediteranean ṣi dincolo de el, în timp. Marele imperiu aztec a căzut, răpus de viclenia conchistadorilor ṣi de epidemii, iar tot mai puṭinii supravieṭuitori din centrul Mexicului de azi au fost anihilaṭi social de cuceritori, prin impunerea analfabetismului. Dar templele ṣi artefactele lor, descoperite mai târziu, au rămas o parte importantă a moṣtenirii culturale a lumii.
Trădarea de ṭară?
Analfabetismul cultural nu este apanajul unui individ, al unui grup sau al unei comunităṭi. Din acest punct de vedere, este democratic, părând a fi, ca ṣi prostia sau inteligenṭa, proporṭional distribuit. Un critic de film, de pildă, poate citi prin ochelarii unui naṭionalism îngust, o operă cinematografică, pentru care se presupune că are instrumente specializate ṣi fine.
Aṣa i s-a întâmplat regizorului Amat Escalante, tânărul câṣtigător de anul acesta, al premiului de regie, la prestigiosul Festival de Film de la Cannes. Producṭia sa, Heli, a fost proiectată în deschiderea competiṭiei oficiale ṣi a stârnit controverse, atât în rândul publicului, cât ṣi al criticii. Pentru că filmul e ca o palmă dată drept în obraz, onorabilităṭii oficiale. (Amat Escalante FOTO Doria Drăguşin)
După proiecṭie, cronicarul de la revista americană Variety îl caracteriza astfel: „O incursiune împlinită, dar foarte dezagreabilă, în interiorul cercului vicios al violenṭei produse de traficul cu droguri, în Mexic”. La rândul său, Hollywood Reporter găsea că, în contrast cu ostentaṭia luxului de la proiecṭia de deschidere a festivalului, cu Marele Gatsby, austerul Heli aduce „o viziune puternică, dar lipsită de focalizare, asupra criminalităṭii din regiunile mexicane stăpânite de anarhie”. Iar Huffingtonpost titra, jucându-se cu cuvintele: „Mexico as Hell in Amat Escalante's Heli”, adică: Un Mexic precum Iadul în „Heli”-ul lui Amat Escalante.
La conferinṭa de presă de la Cannes, regizorul a trebuit să explice că aceasta este o ficṭiune ṣi nu un film anti-turistic despre Mexic.
Escalante a venit ṣi la Bucureṣti, invitat de Cristian Mungiu, iniṭiatorul ṣi organizatorul excelentului Festival „Filmele de la Cannes, la Bucureṣti”, aflat la a patra ediṭie. Aṣa că l-am întrebat pe regizor cum interpretează controversele iscate de filmul său:
A.E. - Da, a existat controversă în rândul criticilor. Nu ṣtiu, poate fiindcă a fost prima proiecṭie, în prima zi, criticii l-au respins, mai ales cei americani, care l-au găsit prea extrem, violent, lipsit de orice altceva decât violenṭă. Nu le-a plăcut că a fost selectat, introdus în competiṭie, că eu am fost acolo. Ṣi un scriitor mexican s-a supărat, fiindcă a considerat că filmul transmite o imagine proastă despre Mexic. Un reporter din Mexic, care nici nu a văzut filmul, a scris un articol, într-un cotidian important, acuzându-ne pe mine ṣi pe scenarist că ne trădăm ṭara, că nu respectăm steagul.
- Cunoaṣtem ṣi noi astfel de atitudini în România.
- Continuă articolul spunând că e păcat că nu mai avem Constituṭia de acum 100 de ani, ca să ne poată băga la închisoare. Încheia astfel: este filmul artă, sau trădează steagul ṭării?
Istoria unui autodidact premiat la Cannes
Tânărul regizor de 34 de ani a luat în piept realitatea dură a unuia din cele 31 de state ale Mexicului, regiunea Guanajuato, în care trăieṣte acum. Fiu al unui tată mexican ṣi al unei mame americane, a fost atras din adolescenṭă de film. La 15 ani a părăsit ṣcoala, dar a continuat să vadă cel puṭin un film pe zi ṣi să cumpere cărṭi despre cinema, pentru a studia singur.
A avut filme fetiṣ, de la Vrăjitorul din Oz, la Portocala mecanică, sau Aguirre, mânia lui Dumnezeu. Cum Robert Rodriguez era un model pentru el, junele Escalante a lucrat trei ani într-un fast-food din Statele Unite, pentru a aduna bani ṣi a-ṣi cumpăra astfel o cameră, ca cea a idolului său. Dorinṭa de a fi proprietarul camerelor cu care filmează nu l-a părăsit până în ziua de azi.
Cum era ceea ce americanii numesc un drop- out, adică abandonase ṣcoala, n-a fost primit la Institutul de Film din Mexic, aṣa că ṣi-a plătit cursuri de regie la Barcelona, care l-au nemulṭumit însă. A crezut că găseṣte ceea ce căuta la Ṣcoala de cinema ṣi televiziune din Cuba, unde a studiat, vreme de trei luni, documentarul, pasiunea sa la vremea aceea. Intors în Mexic, în 2002 a realizat un scurtmetraj despre emigraṭie ṣi oraṣele părăsite de bărbaṭi, în anumite perioade ale anului. Mama sa nu l-a apreciat, dar Amarrados a câstigat un premiu la Festivalul de la Berlin.
În 2002, Escalante s-a întors la Los Angeles, la mama lui, divorṭată de tatăl lui de 10 ani. A continuat să studieze singur, descoperindu-i pe Tarkovski, Fassbinder sau Carlos Reygadas, care a deschis în acel an calea mexicanilor la Cannes, unde a prezentat pelicula Japon. Impresionat de film, tânărul ṣi timidul Escalante ṣi-a adunat curajul de a-i scrie, devenindu-i apoi asistent ṣi prieten. Reygadas, care este cu numai 8 ani mai în vârstă, l-a susṭinut apoi pe Escalante în filmarea, în 2004, a primului său lungmetraj, Sangre, care a costat numai 60.000$.
Prietenia lor se extinde ṣi dincolo de platourile de filmare, astfel încât în 2005 sunt amândoi prezenṭi cu filme la Festivalul de la Cannes, unde Sânge câṣtigă premiul criticii internaṭionale, la secṭiunea Un certain regard.
Între Mexic ṣi Statele Unite
La 34 de ani se poate spune că Escalante e un regizor cu o filmografie semnificativă, întrucât două documentare ṣi trei lungmetraje de ficṭiune l-au făcut cunoscut ṣi i-au adus premii importante, datorită cărora a ṣi putut continua să lucreze. De pildă, urmare a premiului de la Cannes din 2005, regizorul a petrecut cinci luni la Paris, în rezidenṭă la Ciné Fondation, pentru a-ṣi scrie următorul scenariu. Los Bastardos, prezentat la Cannes în 2008, în cadrul aceleiaṣi secṭiuni, a fost adus ṣi la Bucureṣti, la recent încheiatul Festival al Filmelor de la Cannes (filmedefestival.ro). Ticăloṣii este expresia interesului regizorului pentru problematicile migraṭiei mexicane ilegale în Statele Unite ṣi a felului în care totul poate sfârṣi în violenṭă ṣi crimă.
S.V. –Vorbiṭi despre Mexic ṣi Statele Unite, căci trăiṭi în amândouă ṭările.
A.E. - Între Mexic ṣi Statele Unite există un mare contrast, dar ṣi în interiorul Mexicului: îl avem pe cel mai bogat om din lume, Carlos Slim ṣi pe cei mai săraci oameni. Discrepanṭa este violentă ṣi a creat multe deziluzii ṣi mulṭi săraci, iar bogaṭii sunt tot mai bogaṭi. Pentru cineva sensibil, această realitate te inspiră să construieṣti poveṣti, să faci filme, căci găseṣti subiecte. Primul meu film tot despre asta vorbeṣte. Ṣi în “Bastardos” e vorba de oameni exploataṭi, care nu sunt consideraṭi a face parte din societate, dar prin care alṭii de îmbogăṭesc. Nedreptatea mă inspiră.
S.V. - Dată fiind natura duală a background-ului dv. cultural, mexican ṣi american deopotrivă, de ce nu vă simṭiṭi atras de aceeaṣi problematică, dar în State Unite, dincolo de emigraṭia mexicană?
A.E. - Lucrez cu lucruri pe care le cunosc. În State mi-ar putea fi mai greu, fiindcă nu prea sunt de acolo. Mama e de acolo, am trăit ṣi eu ani întregi acolo, dar nu cred că aṣ putea trata subiectul de o manieră completă. Nu ṣtiu, poate în viitor, Statele Unite sunt o ṭară foarte complicată.
S.V. - Mai complicată decât Mexic?
A.E. - Într-un fel, da. În Mexic, problemele sunt la vedere, în State, sunt ascunse sau nu se văd. Chiar ṣi reclama “Pământul libertăṭii” e înselătoare. Sunt acolo mai multe lucruri, care sunt mai greu de scos la suprafaṭă. In Mexic, lucrurile sunt la vedere, în alb ṣi negru, de aceea e mai uṣor să te ocupi de problemele Mexicului. Există însă multe filme americane care se ocupă de aceste probleme ṣi cred că Mexicul are nevoie de acest demers al meu acum. Filmele mele se leagă de Statele Unite, chiar dacă se petrec în Mexic. În “Heli”, situaṭia familiei e legată de Statelor Unite, căci în uzina la care lucrează, General Motors, produc maṣini ce ajung în SUA, problema drogurilor din Mexic are legătură cu SUA, prin traficul de cocaină. “Los Bastardos” este direct despre mexicanii din State, iar “Sangre”, primul meu film, este despre capitalismul american în Mexic, despre felul în care au invadat ṭara. Apoi mai am un scurtmetraj,“Revolucion”, despre cei 100 de ani de la revoluṭia mexicană. Ṣi aici vorbesc despre noua invazie care s-a petrecut din 1994, când marile companii americane au invadat Mexicul ṣi iau banii de aici.
Heli, sau despre infernul drogurilor
Heli, tânărul muncitor din filmul omonim, premiat anul acesta la Cannes, este personajul principal al unei poveṣti, în care dragostea surorii sale de 12 ani sfârṣeṣte în viol ṣi în moarte, fiindcă se intersectează cu drumul comerṭului cu droguri din Guanajuato. Tânărul cadet care o iubeṣte ṣi vrea să o răpească, se gândeṣte să facă rost de bani furând un pachet cu droguri, din zecile distruse de armată. Forṭele paramilitare ale comercianṭilor de droguri îi răpesc pe cei trei, pentru a recupera pachetul, pe care Heli îl distrusese între timp. Tinerii sunt torturaṭi, li se dă foc la organele genitale, iar cadetul este spânzurat.
Secvenṭele de tortură, care au stârnit controverse, sunt filmate cu un fel de distanṭare rece, o obiectivitate documentară, care este nota întregului film. Este evident că ṭinta regizorului nu este să exploateze violenṭa, ci s-o arate ca un observator. Lucru care, îmi spune Escalante, în rândul publicului mexican, obiṣnuit cu ṣtiri de asemenea natură, nu a stârnit reacṭii de respingere.
«Personal, m-a interesat de la început acest joc cu realitatea: să o invadezi ṣi să filmezi în interiorul ei» - Amat Escalante
A.E. – Toṭi criticii mexicani au înṭeles filmul, au vorbit de bine ṣi l-au considerat un film necesar. La fel, ṣi publicul l-a apreciat, au simṭit că e important ca filmul să existe. Am avut ṣapte ani de violenṭe, 70.000 de oameni au murit în războiul drogurilor. Au fost câteva filme, ca “Miss Bala” sau “El infierno”, dar prea puṭine. E important să înregistrăm ce se întâmplă azi în Mexic, pentru viitoare]le generaṭii.
S.V.- Păreṭi să credeṭi că arta trebuie să rămână aproape de realitate: folosiṭi actori nonprofesioniṣti, filmaṭi în locaṭie, nu construiṭi decoruri. De ce?
A.E. - Personal, m-a interesat de la început acest joc cu realitatea: să o invadezi ṣi să filmezi în interiorul ei. Asta poate că are legatură ṣi cu vechea mea dorinṭă nesatisfacută de a face documentare. Temele care mă preocupă, ca nedreptatea, corupṭia, etc., care umplu viaṭa reală, mi s-ar părea vulgar să fie îmbrăcate în hainele spectacolului, cu actori. Mi s-ar părea că mint. Aṣa, totul rămâne pur ṣi real. Nu e însă o dogmă proprie, aṣ putea încerca ṣi altceva în viitor.
S.V. - Care credeṭi că este rolul unor filme ca cele realizate de dv. în ziua de azi, când mijloacele de persuasiune sunt foarte puternice?
A.E. - Unii s-au plâns că strică imaginea Mexicului, dar eu cred că, atunci când ai o problemă în ṭara ta, trebuie să pui degetul pe rană. Când accepṭi că ai o problemă, ṭinta a fost atinsă. In acest sens e important filmul. Dar evit să am mesaje propagandistice în filmele mele, nu spun cum trebuie făcute lucrurile. Cred că există destulă propagandă în lume, de la publicitate la ideile pe care încearcă să ṭi le vândă. Incerc să-mi ṭin filmele departe de asta, ceea ce e imposibil, într-un fel, fiindcă filmele exprimă un punct de vedere, dar încerc să nu îl pun în evidenṭă.
Pentru Heli, Amat Escalante a muncit 5 ani, ca să adune milionul de dolari, necesar producṭiei, găsind finanṭare din surse private ṣi publice, în Mexic ṣi în Europa. Nu i-a ajuns bugetul pentru 12 săptămâni de filmare, aṣa că s-a mulṭumit cu 9, deṣi, lucrând cu actori nonprofesioniṣti, a fost nevoit să rescrie scenariul pe parcursul filmării, fie pentru că aceṣtia nu erau capabili să înveṭe replicile, fie pentru că nu puteau interpreta aṣa cum li se cerea. In întâlnirea pe care a avut-o cu studenṭii de la UNATC, Escalante a mărturisit că cel mai mare număr de reluări a unei filmări de secvenṭă a fost 37 !
Fiindcă filmul, chiar când îṣi păstrează resursele de producṭie la un nivel minim, este totuṣi un produs artistic scump, problema receptării lui este importantă, fiindcă de numărul de spectatori care îl vizionează în cinematografe depinde, în principal, amortizarea costurilor.
S.V. - Există public pentru filmele dv. în Mexic ?
A.E. - Avem un public mic, dar ṣi costurile de producṭie nu sunt mari, aṣa că facem un profit. Mai exact, nu pierdem bani, destui oameni se duc să le vadă, în Mexic ṣi în restul lumii. Cel mai nou film, ”Heli”, a fost văzut de 100.000 de oameni, în 10 săptămâni. Incă e în cinematografe. Aṣa că a fost un succes. Filmele noastre nu costă mai mult de 5 milioane de dolari, iar “Heli” a fost vândut ṣi în alte ṭări. Aṣa că e bine, nefiind vorba de filme comerciale.
Cursa pentru a 86-a ediṭie a Premiilor Oscar din 2014 a început.
La categoria Cel mai bun film străin, România a înscris Poziṭia copilului, iar Mexicul, Heli. Filmul românesc ocupă deja, în unele clasamente, locul 8 între favoriṭi ṣi presupun că l-aṭi văzut, după ce a triumfat la Berlin.
Dacă nu v-aṭi numărat printre cei 11.000 de spectatori care au vizionat filmele de la Cannes la Bucureṣti, acum puteṭi vedea Heli, intrat în distribuṭie în România. Veṭi putea aprecia astfel dacă a avut dreptate juriul de la Cannes, prezidat de Steven Spielberg ṣi avându-i printre ceilalṭi 8 membri, pe românul Cristian Mungiu, atunci când a apreciat interesul pentru realităṭile problematice ṣi stilul frust, ale regizorului Amat Escalante, care s-ar putea să ne surprindă în viitor, căci:
S.V. - Dacă, printr-o schimbare neaṣteptată, mâine vi s-ar oferi ṣansa să lucraṭi la Hollywood, ce fel de film aṭi face ?
A.E. - Probabil că un film de groază, dacă aṣ avea buget, scenariu ṣi actori.
Heli (2013)
Producṭie: Mexic, Germania, Olanda, Franṭa
Regia: Amat Escalante *
Scenariul: Amat Escalante ṣi Gabriel Reyes *
Distribuṭia: Armando Espitia, Andrea Vergara, Linda Gonzalez, Juan Eduardo Palacios
Se încarcă comentariile...
