Nu vă lăsaţi, doamnelor!

Aseară am zărit-o pe Jane Fonda într-un jurnal de ştiri, la Gala de decernare a Premiilor Festivalului de la Cannes, alături de cel mai bine îmbrăcate actriţe ale serii.

Într-o rochie lungă, strălucitoare, de culoarea safirului, zâmbea provocator spre aparatul de filmat. Privirea ei părea să spună: „Anii nu ar trebui să fie o problemă pentru nimeni, în natură timpul este măsurat doar în anotimpuri, pasărea nu se ştie ce vârstă are, trandafirul nu îşi numără petalele, eu de ce ar trebui să-mi număr anii?”.

O ţinută impecabilă, o siluetă aproape ireală, nimic agresiv. Era o bucurie molipsitoare în toată fiinţa ei.

Publicul  trebuie sa rămână în minte doar cu lacrimile personajelor noastre şi nu cu lacrimile noastre din viaţă.

Nu pentru că ştiam ce vârstă are am fost atât de şocată de apariţia ei, ci pentru că era într-adevăr o regină a serii. Câtă voinţă şi câtă putere îţi trebuie să îţi păstrezi această siluetă, să te arăţi în public şi să fii mereu la înălţime. Poate ar trebui să învăţăm şi noi ceva din această atitudine de viaţă, din această mândrie şi demnitate.

Publicul trebuie sa rămână în minte doar cu lacrimile personajelor noastre şi nu cu lacrimile noastre din viaţă. Din păcate, nu mi s-a întâmplat să văd în România o gală de film la care aparatul de filmat să se oprească asupra unei acrtriţe în vârstă, pe care să o admir pentru o ţinută impecabilă.

În România, aparatul de filmat se opreşte mai ales asupra neputinţelor omului...am văzut emisiuni cu mari artişti ajunşi în situaţii limită: fără dinţi în gură, trişti, cu lacrimi în colţul ochilor, speriaţi sau cu mintea rătăcită, care pe ultima sută de metri primesc nişte premii, ordine sau medalii (care, desigur, nu valorează aproape nimic).

Cu siguranţă apariţia lui Jane Fonda şi nu numai a ei se datorează şi faptului că acolo există un cult pentru frumos, pentru adevăratele  valori şi nu pentru falsele valori. Acolo, adevăratele vedete sunt plătite pentru un zambet, iar la noi falsele vedete plătesc ca să fie mereu în prim-plan.

Am văzut emisiuni cu mari artişti ajunşi în situaţii limită: fără dinţi în gură, trişti, cu lacrimi în colţul ochilor, speriaţi sau cu mintea rătăcită, care pe ultima sută de metri primesc nişte premii, ordine sau medalii.

Dacă îmi aduc bine aminte, în Romania anilor 2000, artiştii de frunte ai Bucureştiului care împliniseră o anumită vârstă au fost invitaţi la o cupă de şampanie de către primarul de atunci al Capitalei, după ce, în prealabil, au fost sunaţi la uşa apartamentului în care locuiau şi li s-a pus în braţe un coş cu ... ce credeţi?: ulei, pâine, zahăr, făină şi mălai. Aşa a înţeles primarul de atunci să-şi manifeste admiraţia şi respectul pentru artiştii importanţi ai României. A fost un gest de măscărici ajuns la putere, un gest grotesc şi jignitor. Ce prestanţă mai poate avea un artist în faţa unui aparat de filmat după ce a fost tratat în acest fel? Păstrând proporţiile, vi-l puteţi imagina pe primarul New York-ului, Michael  Bloomberg, să trimită Sophiei Lauren sau lui Jane Fonda coşuri cu mălai şi ulei de floarea soarelui?

Chiar dacă nu avem milioane de dolari, case pe malul oceanului, chiar dacă am trăit sub comunism şi am îndurat nu doar frigul din sălile de cultură, dar şi nenumărate umilinţe pe care cu greu le putem uita, cred că trebuie să zâmbim mai des, să avem grijă ca imaginea noastră să nu fie distorsionată de aparatul vreunui  reporter prea grăbit. Poate că preţul unui zâmbet este mare uneori, dar el ne va aduce prestanţă, forţă, bucurie şi speranţă! Nu vă lăsaţi, Doamnelor!