Ne-am îndreptat spre Antipa traversînd printre cei care fluturau tricoloruri româneşti sau steaguri americane, arborînd panouri făcute la plotter, cu numele zonei din care proveneau sau lozinci scrise cu mîna. O competiţie nedeclarată părea că animă lumea din Piaţă, făcîndu-i să se întreacă în calambururi imprimate pe tricouri sau tot felul de fotomontaje cu inscripţii hazoase. Imediat ce am ajuns în dreptul arborilor care flanchează muzeul am simţit gazele din aer, care înţepau nările şi ochii. Senzaţia creştea pe măsură ce ne apropiam de „girafă”, la fel cum creştea şi aglomeraţia, însă, cu cîteva excepţii, oamenii respirau fără eşarfe sau măşti la nas. Am decis, totuşi, să ne întoarcem spre latura sudică a Pieţei unde atmosfera era mai curată. În ciuda aerului toxic, oamenii discutau zîmbitori şi cu calm despre ale lor, întrerupîndu-se doar atunci cînd se alăturau scandărilor generale. Evident, cea care a făcut obiectul scandalului plăcuţelor de înmatriculare suedeze se recita cu cea mai mare însufleţire. Am observat că oamenii veniseră în grupuri sau în cuplu, însă erau destule persoane singure, care fie aveau un fluier, o vuvuzea, o pancartă, un accesoriu adecvat situaţiei, ca atunci cînd mergi la plajă cu şlapi şi pălărie de soare, nu în bocanci. Zîmbetul şi nu ura părea să fie cuvîntul de ordine.

Brusc însă, periodic, se producea o mişcare violentă, un val de oameni care începeau să alerge în direcţia opusă clădirii guvernului, antrenîndu-i şi pe cei din calea lor. Era efectul noilor dispersări de gaze iritante, care, fără să fie trădate de fumul pe care-l ştiam, acţionau brusc la nivelul nasului şi al ochilor, de parcă un şmirghel sticlos ar fi frecat crîncen aceste zone. La Cluj nu s-au folosit niciodată, aşa că am aflat doar acum ce efect au. În ciuda reacţiei de apărare prin fugă, oamenii se deplasau cu grijă, nu am fost împins deloc şi, astfel, s-au evitat busculadele care, cu siguranţă, ar fi făcut victime. Aşa am ajuns din mijlocul Pieţei din nou pe Buzeşti, urmăriţi de gazul care se insinua peste tot şi ne-am refugiat pe o stradă secundară pînă cînd acesta s-a disipat. Pe tot acest parcurs şi apoi de la locul de staţionare „strada” scanda cu furie „Nu plecăm! Nu plecăm!”. După un timp, ne-am întors în Piaţă unde lucrurile au continuat să fie calme pînă la următoare şarjă de gaze, cu aceeaşi reacţie. Am observat predilecţia jandarmilor de a afecta zona dinspre Antipa, pe care mi-am explicat-o văzînd postările ulterioare ale participanţilor. Aici pare a fi „zona VIP” a Pieţei, imaginile postate de personaje notorii s-au făcut cam de aici, în scuarul muzeului, plin de copii, a avut loc şi atacul „cavaleriei” de la final, aici a fost asfixiată pînă la leşin fiica senatorului USR Vlad Alexandrescu, care se afla acolo cu familia.

După ora zece însă noi „efecte” au apărut în „cîmp”: netul blocat, facebook inaccesibil, explozii cu sunete joase, care făceau să vibreze aerul, rachete trase în sus, care explodau în bucăţi roşii, căzînd apoi asupra manifestanţilor. Acestea s-au îndesit imediat după ora 23 cînd, din capătul Căii Victoriei, unde ne aflam, am abservat un şir nesfîrşit de „ţestoase” deplasîndu-se în fugă dinspre „guvern” spre partea opusă a Pieţei. Atunci, locul s-a umplut de fum şi lumea aflată în acea zonă a început să alerge spre noi împingîndu-ne pe Calea Victoriei. Pe feţele celor care veneau se citea groaza, semn că ceva înspăimîntător se petrecea în faţă, dar în ciuda acestui lucru deplasarea s-a făcut cu grijă şi nu am văzut nici o persoană căzută la pămînt, deşi mulţi erau pensionari. Au urmat momente de intense scandări, după care explozii apropiate şi mirosul gazelor ne-a făcut să alergăm din nou. Calea Victoriei era plină pînă spre Cazinou. În fundal, Piaţa se vedea acoperită de un fum gros iar unii spuneau că jandarmii folosesc tunurile cu apă. Ce s-a întîmplat acolo am aflat ajungînd acasă, de la televizor şi de pe net.

Poate că politicul a orchestrat acest episod dar operaţiunile de la faţa locului nu au fost realizate de membrii vreunui partid. Înainte de 1989 circula întrebarea-banc care e asemănarea dintre inimă şi miliţie. Bat amîndouă era răspunsul. Urmaşii miliţienilor de atunci fac acum acelaşi lucru. Mulţi dintre jandarmi purtau vineri seara veste cu inscripţia „dialog” dar acest accesoriu a rămas doar unul care să salveze aparenţele. Se vede din imaginile postate, că manifestanţii care au încercat să dialogheze calm cu scutierii au fost înjuraţi şi bătuţi. Lipsa respectului pentru om nu e doar o tară a jandarmilor sau poliţiştilor din această ţară, care te tutuiesc de la prima abordare, la fel se poartă majoritatea celor care reprezintă instituţiile de forţă ale statului, cum sînt justiţia sau finanţele. Chiar dacă deciziile politice actuale aparţin coaliţiei de la guvernare, felul în care acestea ajung să capete formă nu le aparţine, aşa cum doar arhitecţii şi constructorii sînt responsabili de realizarea hidoasă a cartierelor de locuinţe, a caselor de cultură şi a altor clădiri construite în timpul regimului comunist. Dacă sloganul preferat al manifestaţiei de vineri exprima exasperarea de a putea opune unei realităţi coşmareşti, care creşte pe zi ce trece, doar violenţa unei expresii vulgare, atrocitatea represiunii cade în cea mai mare măsură doar în responsabilitatea „forţelor de ordine”. Cu bugetele mărite în fiecare an, acestea rămîn mai mereu invizibile şi devin active doar ca instrumente de represiune. Nu-i întîlneşti în parcuri sau gări, aşa cum în Italia, echivalentul lor, carabinierii, patrulează în permanenţă. În România, cei care sînt plătiţi să apere poporul sînt cei care te caftesc, înjură sau gazează cu acte în regulă.