Lucia din Lammermoor

Astfel, în Lucia din Lammermoor de Donizetti a apărut, în fine, o soprană „de pe la noi” - Veronica Anuşca -, pe care melomanii avuseseră prilejul să o asculte la ONB, în urmă cu ani, în producţii ale SEOB şi, pe scenă, în Rigoletto (invitată să susţină rolul Gilda ca laureată a Concursului „Maeştri ai artei lirice” organizat, la acea vreme, de către Operă). În sfârşit, a revenit acum pentru a aborda personajul central din opera donizettiană (cunoscând în detaliu şi regia complicată, lucrând cu regizorul Andrei Şerban în repetiţiile premergătoare premierei), constituind, pentru mulţi dintre cei care umpleau sala până la refuz, o adevărată revelaţie, etalând un glas calitativ, bine condus, cu siguranţă şi expresivitate, rezolvând şi coloraturile dificile cu rigoare şi supleţe, având şi egalitate de registre şi acut strălucitor, reliefând trăirile eroinei deopotrivă sub aspect vocal şi scenic, fără ca mişcarea permanentă (implicând alergări, urcări şi coborâri pe scări abrupte, cântul în poziţii ingrate) să-i afecteze frazarea sau respiraţia. A fost o Lucia credibilă, parcurgând cu dezinvoltură partitura plină de „capcane”, reuşind să transmită stări şi reacţii diverse cu o expresivitate vocală remarcabilă, relaţionându-se firesc cu partenerii de scenă, aspecte care i-au adus aplauze şi ovaţii entuziaste şi după fiecare arie sau duet şi, desigur, la final. O altă surpriză extrem de plăcută a fost reîntâlnirea cu tenorul Călin Brătescu, după o absenţă... nemotivată din „circuitul” ONB unde... nu a mai fost invitat, chiar şi de această dată preluând rolul Edgardo pentru a înlocui, în ultima clipă, solistul anunţat iniţial; dar l-am regăsit la fel de profesionist ca întotdeauna, adaptându-şi glasul la cerinţele scriiturii bel-canto cu inteligenţă şi cu ştiinţa subtilităţilor de ordin tehnic, având şi căldura şi implicarea cerută în conturarea romanticului îndrăgostit, o frazare elegantă şi o nuanţare adecvată fiecărui moment în parte, rămânând permanent „în rol”, melomanii răsplătindu-l, de asemenea, cu aplauze prelungi, meritate din plin. Sper să îl reascultăm cât de curând la ONB, nu doar în situaţii neprevăzute, ci programat constant în stagiune.

Baritonul Cătălin Ţoropoc a cucerit din nou prin timbrul de invidiat şi acutuş sigur, prin incisivitate şi anvergură, elemente potrivite personajului Enrico - dur, destul de „milităros”, fără prea multe rafinamente -, dându-i astfel posibilitatea să cânte mereu în forţă, deşi sper să adauge, în timp, şi o manieră interpretativă mai variată. O reală plăcere a fost şi reîntâlnirea cu basul georgian Ramaz Chikviladze, care ne-a cucerit încă de la prima sa apariţie la noi, în Don Basilio, abordând apoi rolul Raimondo şi la premiera cu Lucia..., în care şi acum a încântat prin frumuseţea materialului vocal, pus în valoare printr-o linie a cântului echilibrată şi bine dozată, subliniind prin accente şi detalii de expresie sensul fiecărei intervenţii, construind şi ariile cu sobrietate şi o încărcătură ce s-a regăsit cumva şi în masivitatea prezenţei sale scenice impunătoare. Le-au fost alături tenorii Liviu Indricău (Arturo) şi Valentin Racoveanu (Normano), mezzosoprana Sorana Negrea (Alisa), reluându-şi rolurile pe coordonate deja bineştiute, iar corul (regătit de Daniel Jinga) a sunat impecabil, rămânând o prezenţă pregnantă, chiar dacă regia îl plasează invariabil în balconul semi-circular, deci în plan destul de îndepărtat, mişcarea fiind practic inexistentă. În fosă, orchestra a evoluat cu acurateţe, realizând o paletă coloristică variată, cu solo-uri foarte bine creionate, iar Marcello Mottadelli a dirijat cu fermitatea celui care doreşte să controleze orice sunet, impunând tempi sau intensităţi orchestrale mai mult sau mai puţin raportate la demersul vocal, acoperit uneori de desfăşurările instrumentale; dar privit în ansamblu a rezultat un spectacol omogen, unitar şi în ce priveşte distribuţia, astfel încât am plecat cu sentimentul că am asistat la o seară specială.

Traviata

Acelaşi dirijor - deopotrivă coordonator artistic muzical al teatrului -, care ne-a obişnuit cu prezenţa sa la pupitru cu prilejul oricărui concert sau spectacol special, a revenit apoi pentru o altă creaţie celebră din repertoriul italian - Traviata de Verdi -, marcând prima apariţie a renumitei soprane Sumi Jo pe o scenă românească, cei ce ştiau că, timp de trei decenii, a cunoscut consacrarea în roluri lirico-lejere, fiind destul de surprinşi să constate opţiunea sa pentru o lucrare ce solicită - cel puţin în principiu - o voce lirică (mai) plină. Sigur că sala a fost asaltată, ca la un eveniment autentic, publicul descoperind o Violeta charismatică, mignonă, degajată în mişcări şi atitudini, cu un glas agreabil, defavorizat însă de o emisie ciudată şi mereu schimbătoare, confruntându-se cu probleme de intonaţie (aproape permanente), secvenţele de coloratură rămânând incerte, într-un desen neclar, acuta finală a ariei din actul I fiind destul de „chinuită” (gestul „mâinii la ureche”, repetat adesea, trădând tocmai intenţia de a se controla în momente de nesiguranţă), spre întristarea tuturor melomanilor care se aşteptau tocmai la fiorituri strălucitoare şi acute spectaculoase. Dar am apreciat fineţea unor nuanţe estompate, interpretarea autentică, subliniind trecerea de la o stare la alta, cu sensibilitate şi o implicare destul de rezervată, elemente care s-au remarcat tot mai pregnant în actele următoare, solista, scăpând de stresul generat de dificultăţile primului tablou, concentrându-se cu mai multă linişte pe datele personajului care suferă, iubeşte ardent, se revoltă şi se resemnează, culminând în aria din ultimul tablou, splendid interpretată (ceea ce nu pot spune despre lectura scrisorii), chiar mai exact şi ca intonaţie. Am avut astfel o imagine a unei soprane care „se simte” că a avut o cotă internaţională, artistă care ştie cine şi cum este eroina întrupată, apelând la întreaga sa experienţă pentru a rezolva cât mai eficient o partitură cântată, în acea seară... pentru a doua oară, după debutul din 2007!

Din păcate, partenerul său, tenorul italian Valter Borin a rămas departe de tot ce ar însemna „cânt frumos”, evoluând incredibil de dezordonat, improvizatoric, părând adesea că este un amator „cu voce”, manierist, „sub ton”, preferând sonorităţile mereu în forţă, chiar şi în duetele cu soprana care... cânta în piano; deşi are o „carte de vizită” bogată, nici atitudinea scenică lipsită de prestanţă, generând adesea ipostaze hilare, nu lăsă se bănuiască faptul că a apărut în numeroase producţii prin lume. Şi am aflat cu stupoare că, de fapt, se află la Bucureşti pentru a pregăti noua montare cu Bal mascat ce se va prezenta în 8-9 aprilie; chiar dacă, printr-o minune, în Riccardo ar avea o abordare scenică onorabilă, felul său dezlânat şi aproximativ de a susţine partitura vocală nu se poate schimba, deci... sper totuşi să nu trebuiască să-l (re)ascult peste câteva zile... Cine l-a recomandat şi cui îi place este o altă discuţie... În Germont, baritonul Ştefan Ignat a demonstrat că, în anumite condiţii... de conjunctură, poate parcurge rolul corect, desigur ca întotdeauna agresiv, rigid, optând, la rândul său, pentru etalarea penetranţei excesive a glasului care se confruntă de multă vreme cu frecvente detimbrări şi distonări dar... ce importanţă are?!... Până şi în clipele în care Violeta se stingea, expunând pe un fir de voce sentimente şi gânduri, tenorul şi baritonul o secondau... în forte!... În rest, soliştii care au alcătuit distribuţia numeroasă - Sidonia Nica (Flora), Valentin Racoveanu (Gaston), Cristina Eremia (Annina), Daniel Pop (Baronul), Daniel Filipescu (Marchizul), Iustinian Zetea (Doctorul), precum şi coriştii Florian Ioniţă (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul) Adrian Ionescu (Servitorul) şi-au reluat cu acurateţe rolurile, corul având şi omogenitate şi densitate şi supleţe şi strălucire, făcând faţă până şi tempo-urilor năucitoare impuse de dirijor, jucând de asemenea în nota cerută de regie, orchestra sunând din nou bine, răspunzând cu promptitudine cerinţelor lui Mottadelli care, încă o dată, a demonstrat că vrea un control absolut, chiar dacă, poate, soliştii ar dori o tratare mai flexibilă. Nu ştiu dacă, în asemenea condiţii, aura evenimentului a existat cu adevărat, dar cu certitudine Traviata impresionează şi captivează prin superba muzică, iar faptul că un nume de anvergură a figurat pe afişul ONB reprezintă, în sine, un punct demn de remarcat şi de aplaudat, deşi Sumi Jo a ajuns la noi la sfârşit de carieră, într-un rol care o dezavantajează.

Boema

Serile de interes au continuat însă în week-end, avalanşa de public confirmând tocmai faptul că noutăţile sau reîntâlnirile cu solişti tineri sau cu oaspeţi (şi) de peste hotare rămân atractive pentru iubitorii operei. Una dintre cele mai îndrăgite creaţii pucciniene - Boema - a adus, de această dată, debuturi în mai toate rolurile importante, un avantaj fiind şi vârsta soliştilor, apropiată de cea a eroilor întrupaţi, ceea ce a determinat şi o relaţionare „în echipă”, aspect esenţial dar... destul de rar întâlnit pe la noi în ultima vreme. În ciuda emoţiilor fireşti, spectacolul a fost omogen, unitar şi în plan valoric, cu glasuri în general calitative, care se şi potriveau în ansambluri, cântând îngrijit sau chiar frumos. Soprana Bianca Mărgean, pentru prima oară Mimi la ONB, a evoluat mult mai bine comparativ cu apariţia sa în rol la Opera din Iaşi, în trecuta stagiune, vocea sa generoasă, cu o emisie uşor „acoperită” care îi dă o notă de maturitate în locul unei prospeţimi tinereşti, susţinând acum cu un plus de expresivitate demersul interpretativ, conferind personajului, în primul act, o voioşie agreabilă, dar în discordanţă cu tânăra suferindă imaginată de compozitor; în ultimele două acte, acutele au avut o anume stridenţă, dar privind în general, a cântat îngrijit şi chiar convingător, iar jocul de scenă a fost nuanţat şi adecvat fiecărui moment, coordonându-se corect cu partenerii. 

Un debut interesant a avut soprana Veronica Anuşca în Musetta, rol destul de departe de structura sa, dar realizat (ca şi în Lucia) fără reproş în plan muzical, adaptându-se mişcării şi atitudinii unei cochete (mângâindu-l languros şi totuşi excesiv pe Marcello în actul II), dar apoi a creat imaginea adecvată şi mai ales în concordanţă cu expresia vocală sensibilă şi elocventă. Basul Filip Panait a abordat personajul Colline care, pe lângă faptul că... nu a avut deloc comportamentul unui filosof, a rămas şters, parctic inexistent vocal de-a lungul întregii seri, excepţie făcând aria (probabil adesea cântată încă de pe băncile şcolii) rezolvată însă monocolor, fără vreo inflexiune sau un accent menit să sublinieze încărcătura acelei pagini (în principiu) de mare interiorizare; iar mersul său cu genunchii îndoiţi şi umerii lăsaţi, destul de ridicol, sper să se „remedieze” în cazul în care va mai apărea în vreun rol. Colegul său din cor, baritonul Dan Indricău, a parcurs partitura lui Schaunard mai „legat” şi cu o sonoritate rezonabilă (faţă de precedentele sale apariţii episodice), mişcându-se dezinvolt, în timp ce fratele său, tenorul Liviu Indricău, a reluat, după multă vreme şi... pe neaşteptate personajul Rodolfo, în care glasul său penetrant, metalic, cu acut sigur, desfăşurat prioritar în forte, cu o emisie cam deschisă, s-a simţit cu siguranţă mai confortabil decât în partituri de factură bel-canto, adăugând şi o implicare expresivă binevenită într-un rol romantic-verist; chiar dacă uneori a supralicitat ca intensitate, alteori a „sărit” peste o intrare sau, la finalul duetului din primul act a preferat să nu „dea” acuta, publicul i-a apreciat efortul, timbrul plăcut şi felul în care a construit imaginea poetului îndrăgostit şi jovial deopotrivă. Apărând pentru prima oară la ONB în Marcello (rol pe care l-a abordat anterior la Constanţa, deci de fapt... nu era în debut), baritonul Daniel Pop a convins că beneficiază de un material vocal frumos, cald, cu o sonoritate mai prezentă ca altădată în special în acut, dar cam „discret” în registrul mediu-grav, fiind destul de reliefat şi sub aspcet scenic. Iar ansamblurile lor au fost omogene, încercând să se şi joace credibil (dar destul de „cuminte”) în actele extreme, transmiţând trăiri şi sentimente într-o atmosferă menţinută de-a lungul întregului spectacol. În dublul rol Benoit-Alcindoro a apărut basul Mihnea Lamatic, distribuţia fiind completată de Adrian Ionescu (Vameşul) şi Constantin Negru (Parpignol), corul a fost, şi de această dată, „la înălţime”, asemeni corului de copii (pregătit de Smaranda Morgovan), orchestra a sunat dens şi destul de „colorat”, cu intervenţii solistice curate şi câteva imprecizii la suflători, iar în fosă, dirijorul Tiberiu Soare a coordonat cu fermitate relaţia fosă-scenă, fără a tempera însă impetuozităţile orchestrale care uneori au „acoperit” soliştii, construind un „edificiu sonor” clar, cursiv şi coerent. Dacă ariile sau duetele au fost însoţite de aplauze „cuminţi”, după fiecare act şi mai ales la final au devenit chiar entuziaste, însoţite de ovaţii menite să răsplătească o reprezentaţie echilibrată, cu reuşite... variabile în ce priveşte evoluţia soliştilor, într-un demers demn de apreciat, aducând la rampă tineri cu un potenţial interesant, util sau chiar deosebit, ce merită, măcar în parte, încurajat.

Evgheni Oneghin

Duminică s-a reluat Evgheni Oneghin de Ceaikovski, publicul fiind atras deopotrivă de muzică, de dorinţa de a revedea excelenta montare (nealterată de vreme), dar şi de distribuţia în care se regăseau oaspeţi ce „promiteau” surprize deosebit de plăcute. Chiar dacă în prezentarea baritonului rus Dmitri Lavrov se menţionează şi faptul că a susţinut rolul titular din opera inspirată de Puşkin şi la St. Petersburg, ascultându-l am apreciat glasul rotund şi cald, frazarea elegantă şi sensibilitatea discursului, cu accente dramatice doar la sfârşit, dar m-am întrebat cum a apărut pe acea prestigioasă scenă în condiţiile în care... abia l-am auzit, amploarea vocală lipsind cu desăvârşire (fără vreo legătură cu afectarea auzului care, se pare, l-a marcat în acea seară). Dar tenorul Andrei Dunaev, invitat de asemenea din Rusia, a etalat, în Lenski, o voce tipic rusească, însă calitativă, pregnantă şi sigură, condusă cu inteligenţă şi expresivitate, aspecte puse în valoare în special în actul II, care i-a „revenit” în întregime. La rândul său, soprana Tatiana Lisnic, abordând din nou rolul parcă predestinat... Tatiana, a convins că glasul său robust păstrează datele pe care le-am apreciat încă din vremea în care se lansa într-o carieră internaţională promiţătoare, cântând (şi ea) mai tot timpul în forte, chiar cu momente incisive, având însă şi rare momente în piano de reală frumuseţe, construind o eroină destul de voluntară şi adesea revoltată, dar rece. Au jucat convingător şi s-au încadrat corect în mişcarea de scenă, în relaţia dintre personaje, asemeni mezzosopranei Oana Andra care a reapărut în Olga cu dezinvoltură şi siguranţă sau basului Horia Sandu care, în aria lui Gremin, a surprins deosebit de plăcut prin cântul în piano, cu discreţie şi linie susţinută cu atenţie, într-un demers de efect; mezzosoprana Sorana Negrea a fost o Larina destul de anostă, auzindu-se doar când şi când, în Filipievna nu ştiu de ce a fost solicitată Andreea Iftimescu, a cărei voce este destul de dezagreabilă şi... oricum nu sună a mezzosoprană, iar mişcarea rămâne convenţională, în Triquet, tenorul Valentin Racoveanu a fost corect dar fără umor, iar baritonul Dan Indricău a schimbat straiele parizianului din seara precedentă cu cele ale lui Zaretski şi ale Căpitanului, roluri abordate cu rigoare.

Corul, în secvenţele generoase „presărate” de-a lungul partiturii, a sunat (şi a jucat) impecabil, fie în scena „ţărănească”, fie la balurile aristocratice, baletul a „executat” cu graţie dansurile „de la bal” (neinspirate), iar orchestra a parcurs corect stufoasa scriitură (cu uşoare scăpări şi scurte intervenţii solistice nu foarte reuşite), lipsind însă încărcătura romantică, respiraţia frazelor specific ceaikovskiene, concepţia mai rece şi (să spunem) rezervată, dar cu intensităţi ce treceau peste solişti aparţinând dirijorului Iurie Florea, care ne-a obişnuit aproape dintotdeauna cu astfel de tratări „bine măsurate”, deşi ar fi fost de aşteptat ca muzica slavă să-i fie mai apropiată ca factură. Sigur că aplauzele s-au adresat (sau nu) diferenţiat, cu „explozii” la finalul unei reprezentaţii în ansamblu reuşite, cu o construcţie bine definită, cântată îngrijit sau chiar foarte bine, cu voci de calitate şi interpretări... variabile dar în limite rezonabile, cu soliştii invitaţi purtând amprenta experienţei pe scene din lume. „Serialul” evenimentelor s-a încheiat astfel cu un real succes, chiar dacă cei care au citit noul caiet-program au aflat, pe prima pagină, că Evgheni Oneghin este o operă scrisă de... Verdi (deşi pe copertă este notat Ceaikovski), constatând apoi că din enumerarea interpreţilor români care au dat strălucire personajelor de-a lungul timpului lipsesc nume de referinţă, iar baritonul Levente Molnar este trecut... în Lenski, uimindu-se totdată la vederea fotografiei Soranei Negrea în... Filipievna (în spectacol apărând de fapt în Larina) şi separat, poza Andreei Iftimescu... în alt rol, în timp ce Horia Sandu apare... în recital... Adevărul este că, spre exemplu, citisem, în recomandările notate pe programul de sală din 12 martie, la premiera baletului Romeo şi Julieta, că vor urma operele Lucia din Lammermoor şi Traviata sau baletul Corsarul, toate... de Donizetti!! Încerc să înţeleg sistemul „copy-paste” (regăsit permanent, din păcate, şi pe site-ul teatrului, generând desigur aberaţii şi dezinformări), dar... ceea ce apare scris denotă şi necunoaştere şi neatenţie, inacceptabile la nivelul Operei Naţionale. Păcat.