Articol publicat pe blogul Despre Opera.

În jur de 19-20 Martie 2022 ar trebui să aflăm cine este noul director al Ateneului Român.

Faimoasa clădire-simbol al Bucureştiului a fost construită cu intenţia de a deveni un Panteon al culturii naţionale. Filarmonica este rezidentul şi administratorul ei încă de la început, fiind instituţia muzicală cu cea mai lungă istorie din România. Şi cea mai importantă. După dispariţia legendarului George Georgescu (1964), Filarmonica a avut un traseu uşor dar permanent descendent, declinul fiind amplificat până la agonie de criza covid.

Este primul concurs realmente deschis pentru câştigarea direcţiei Filarmonicii.
Tocmai de aceea, indiferenţa cu care este tratat de către autoritate ridică un mare semn de întrebare. Scuza evitării unui interimat nu justifică anunţul brusc al concursului, cu termene scurte, care nu lasă loc pentru scrierea unui proiect serios. Iar revenirea lui Mădălin Voicu, acuzat în trecut de trafic de influenţă, într-un post de secretar de stat la cultură, cu atribuţii necunoscute, nu e de bun augur.

Ministerul culturii este notoriu pentru incapacitatea de a gestiona proiectele cele mai simple (ex. achiziţia prin subscripţie publică a statuetei Cuminţenia pământului a lui Brâncuşi, urmată de incapacitatea de a restitui banii donatorilor), dar mai ales pentru lipsa de responsabilitate în faţa crizelor, din care instituţiile culturale au ieşit slăbite, prin transferul puterii către sindicate:

▪ În 2009, un conflict între orchestra Filarmonicii George Enescu şi dirijorul Cristian Mandeal a dus la înlocuirea acestuia de la conducerea instituţiei,  prin lipsa de reacţie a ministrului de atunci, Theodor Paleologu.

▪ În 2016, un conflict cu accente xenofobe între sindicatele Operei Naţionale Bucureşti şi management a dus la alungarea valorilor baletului românesc şi a directorului artistic Johan Kobborg, dar şi la demiterea ministrului de atunci, Vlad Alexandrescu.

▪ În 2021, un alt conflict, de data asta între sindicatele Operei Naţionale Iaşi şi managerul Beatrice Rancea, a dus la demisia fostei balerine, în timpul mandatului lui Bogdan Gheorghiu.

Este clar că ministerul culturii trebuie restructurat din temelii, iar lipsa de reacţie a miniştrilor e cauzată de frica de a nu produce tulburări în guverne care nu vor da bătălii politice pe micul front al culturii, considerat mereu neimportant.

Concursul de la Filarmonică este încă un cartof fierbinte în mâinile ministrului Lucian Romaşcanu.

Numit la conducerea ministerului culturii din partea PSD după căderea guvernului liberal, dl Romaşcanu s-a trezit pus în situaţia de a gestiona câteva şantiere (cum le place celor de la minister să numească situaţiile  pe care nu sunt în stare să le rezolve). Aceste crize, pe numele lor adevărat, sunt următoarele:

▪ O nouă conducere pentru Festivalul Enescu, bienala fiind complet blocată de mai bine de jumătate de an – o criză care era vizibilă încă din 2019

▪ Scandalul de la Institutul Naţional al Patrimoniului – unde schimbarea directorului cu o persoană din anturajul puterii a încins comunitatea arhitecţilor, o criză provocată chiar de dl Romaşcanu.

Legislaţia şi normele de aplicare care reglementează concursurile de management ale instituţiilor de stat are multe probleme când este aplicată unei filarmonici:

▪ în primul rând, criterii de eligibilitate discriminatoare (doar absolvenţi de conservator),

▪ mergând până la xenofobie (candidaţii trebuie să ştie să scrie şi să vorbească româna),

▪ anonimizarea candidaţilor şi a comisiilor de evaluare în marea majoritate a procesului, până la proba orală, care este publică (şi unde se întâmplă răsturnări de situaţie în favoarea candidatului preferat),

▪ contestaţiile nu pot viza decât procedura de concurs şi nu evaluarea în sine a proiectului (ceea ce nu se întâmplă la bacalaureat sau la orice concurs şcolar),

▪ proiectele, câştigătoare sau nu, nu sunt făcute publice.

Toate slăbiciunile de mai sus permit coruperea concursurilor din multe direcţii. Comisiile nu sunt independente, fiind selectate dintre managerii de instituţii similare judeţene, de cele mai multe ori, mereu existând suspiciunea că au fost „aranjate”. Suspiciunile sunt măsurabile prin gradul de participare al candidaţilor: nu de puţine ori, instituţii culturale importante din Bucureşti au stârnit interesul a doar 2-3 candidaţi, unul fiind mereu interimarul în funcţie.

De exemplu, concursul de management de la Opera Naţională Bucureşti din 2017 a  fost anulat în urma contestaţiilor, iar efectele persistă până astăzi. În urma proceselor intentate în toate direcţiile, Opera poate ajunge să fie condusă de jure simultan de doi directori generali cu proiecte de management diferite, dar, de facto de un interimar (al 9-lea în ultimii 7 ani), fără nici un proiect de management.

Ce este de făcut?
Un nou scandal, de data asta la Filarmonică, ar putea fi terminus paradis pentru ministrul Lucian Romaşcanu, iar dacă nu-l va costa funcţia, îl va costa credibilitatea pentru foarte multă vreme.

Având în vedere importanţa concursului, pe care nu obosesc să o subliniez, este nevoie de o garanţie a corectitudinii.

O propunere pozitivă pe care o fac aici este numirea unei comisii de evaluare formate din autorităţi recunoscute în domeniul cultural şi de management, în locul obişnuiţilor directoraşi din provincie şi al unor secretari de stat mereu suspecţi şi anonimi, expuşi public abia când este prea târziu.

Noul manager al Ateneului Român este deja ştiut?  Sau va fi  câştigătorul glorios al unui concurs adevărat?

Nu ne poate fi indiferent. Riscăm să rămânem doar cu clădirea şi cu o organizaţie muribundă pe post de administrator indiferent.

Aştept comentariile dvs., aici, sau pe blogul Despre Opera.