Nostalgii comunistoide

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nimeni din România, nimeni în afară de el, de membrii familiei sale şi de locuitorii Vasluiului care l-au suportat vreo 14 ani ca primar iar mai apoi, din 2008, l-au trimis în Parlament, nu ştia până săptămâna trecută cine este deputatul PSD Victor Cristea.

Respectivul domn nu se făcuse remarcat prin iniţiative legislative spectaculoase, prin discursuri parlamentare ce ar fi urmat să fie citate în viitoare manuale de retorică, nu era nicidecum un om de imagine al partidului condus de premierul Victor Ponta. Dl. Cristea era un ilustru anonim rătăcit prin imensele culoare ale Casei Poporului şi care se mulţumea cu privilegiile vieţii de „ales”. Tăcea şi încasa indemnizaţia de parlamentar plus suma forfetară. Atât şi nimic mai mult.

Săptămâna trecută personajului cu pricina, lipsit în chip evident de vreo vocaţie anume, i-a venit nefericita idee de a ieşi din anonimat, de a-şi inventa un scop în viaţă, o misiune. Aceea de om înţelept, cu scaun la cap, care se ocupă conştiincios de trebile ţării şi îşi aduce aminte brusc că e de meserie profesor. Că e predestinat să nu lase „nereperată” onoarea grav afectată a profesorimii din România. Nu de guvernul pe care îl susţine din băncile Parlamentului, guvern care, asemenea celor anterioare, nu găseşte banii necesari pentru salariile profesorilor, nu de sărăcia şi umilinţele la care aceste salarii îi condamnă pe oamenii şcolii şi nici de situaţia materială tot mai precară a liceelor şi universităţilor din România. Ci de filmul Poziţia copilului, premiat cu Ursul de aur la Berlin, film care ar fi primit premiul, după mintea puţină a domnului deputat ce, de altminteri, se şi exprimă cu mare dificultate în limba română, doar fiindcă “ne denigrează” şi ne arată “inculţi”.

Domnul Victor Cristea, trezit brusc la viaţă, nu s-a mulţumit doar să pună ordine în cultura, învăţământul şi cinematografia românească, ci s-a arătat şi teribil de îngrijorat de finanţele ţării, de modul în care se “prăduieşte” bugetul naţional pentru astfel de producţii în care ilustra lui persoană nu vede decât “obscenităţi, trivialităţi, înjurături”. Drept pentru care s-a întrebat cu glas tare “cu ce bani a fost făcut acest film?”.

Nu se poate să nu observi că astfel de îngrijorări legate de atacurile ce ar fi aduse de filme ori de spectacole de teatru imaginii României şi moralei publice revin periodic în discursul parlamentarilor PSD ori al predecesorilor respectivei formaţiuni politice. Şi că acest discurs cade în sarcina unor oameni care, asemenea domnului Victor Cristea, nu se ilustraseră, până în clipa în care au început să spună lucruri trăznite, prin vreo vocaţie anume.

De pildă, între 1990 şi 1996, ieşită din anonimatul unei cariere artistice modeste în urma căreia nu s-a ales decât cu eticheta de “actriţă utilă”, adică bună pentru roluri episodice, de figuraţie şi nimic mai mult, doamna Agata Nicolau Iliescu, ajunsă deputat, şi-a compus o figură de Tartuffe în fustă şi s-a făcut remarcată prin indignările cărora le-a dat glas de la tribuna Parlamentului, indignări provocate de numai de ea văzutele aspecte pornografice din spectacolele ce se jucau chiar pe scena Teatrului “Odeon” a cărei angajată ştearsă a fost pe vremea când acesta se numea încă “ Teatrul Giuleşti”. Neînţelegând nimic din spectacolul cu piesa …au pus cătuşe florilor, montat de regizorul Alexander Hausvater, doamna Iliescu Nicolau s-a declarat şocată de excesiva, de “neruşinata” nuditate din montare şi a cerut vehement intervenţia organelor îndrituite, nostalgică, pesemne, după cenzura de odinioară şi intervenţiile ei salutare şi, fireşte, “preţioase”.

În anul 2005 când, în sfârşit, cineva a avut îndrăzneala de a monta nu într-un mare teatru, ci la Ateneul Tătăraşi din Iaşi piesa Alinei Mungiu-Pippidi Evangheliştii, nu doar fruntaşii Bisericii ortodoxe (prin glasul inenarabilului său purtător de cuvânt în sutană, Costel Stoica) ori greco-catolice au sărit ca arşi, ci şi vreo câţiva parlamentari PSD de Iaşi. Prin discursuri revoltate şi găunoase, cetăţenii în cauză i-au cerut Ministerului Culturii să trimită o comisie de cenzură, să pună ordine şi, desigur, -cum altfel?- să verifice pe ce “acţiuni culturale” sunt cheltuiţi banii acordaţi de Consiliul local Iaşi Ateneului Tătăraşi.

Ilustrul predecesor al acestor îngrijoraţi de serviciu e nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu. Dovadă că, oricât şi-ar tot schimba numele şi s-ar reboteza din FSN în FDSN, din FDSN în PDSR şi din PDSR în PSD, oricât şi-ar întineri garnitura de primă linie, partidul creat de Ion Iliescu nu poate scăpa de nostalgiile comunistoide.

Pe 21 septembrie 1971, de pildă, la o întâlnire cu activul de partid al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Ceauşescu spunea răspicat: “Vrem o literatură să servească poporul, socialismul, bazată pe concepţia noastră”. Asta după ce în iunie 1971, din ordinul aceluiaşi Nicolae Ceauşescu, fusese interzis spectacolul cu piesa Gluga pe ochi (Întunericul) de la Teatrul Bulandra, interzicere care prefaţa punerea sub obroc, în septembrie 1972, a celebrului Revizorul, marele, imensul spectacol al lui Lucian Pintilie de la acelaşi teatru.

La 4 august 1971, tot Nicolae Ceauşescu îl punea la punct la modul cel mai dur pe atunci încă liberalul Adrian Păunescu, după ce acesta încercase, fără succes, să apere filmul Reconstituirea al aceluiaşi Lucian Pintilie. Şi o făcea în nişte termeni şi cu o argumentaţie ce seamănă teribil cu cea care i-a adus astăzi o celebritate negativă, descalificantă, anodinului domn Victor Cristea: “Este adevărat- spunea Nicolae Ceauşescu- că în Occident filmul a fost primit bine, dar să nu credeţi că orice este în Occident bine primit reprezintă şi un lucru bun. Eu consider că Reconstituirea nu este un film bun”. Iar ceva mai încolo, “esteticianul” Nicolae Ceauşescu, a cărui amintire îl bântuie, după cum lesne se vede, şi îl straşnic pe dl. Cristea şi pe alţii pesedişti asemenea lui, spunea: “E un film mediocru, puţin spus, pentru că denaturează realitatea românească şi clasa muncitoare nu este o gloată. Nu în spiritul Reconstituirii trebuie scris şi făcut film”. De fapt, Nicolae Ceauşescu reitera ceea ce spusese la 10 februarie 1970, cu ocazia şedinţei Secretariatului C.C. al PCR: ‘’În legătură cu filmul Reconstituirea mie mi se pare că se cam exagerează. Critică nişte miliţieni? Ei, şi? În ţările capitaliste, poliţiştii sunt criticaţi în fiecare azi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este faptul că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real. Şi pe urmă, felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni...”.

Doisprezece ani mai târziu, în august 1983, la plenara pe probleme ideologice de la Mangalia, tot Nicolae Ceauşescu se năpustea asupra creaţiei lui Dan Piţa, Faleze de nisip, spunând că “nu de asemenea filme avem nevoie”.

Şi tot, aşa cum va face în 2013 dl. Victor Cristea, încă din 1971 Nicolae Ceauşescu va vorbi şi despre finanţarea preferenţială, discreţionară, pe criterii de bună purtare ideologică, a literaturii şi artei, declarând ritos: “Sigur, fiecare poate să scrie ce vrea, e adevărat. Dar noi suntem în drept să promovăm ceea ce ne serveşte”. De fapt, încă de la începutul şi până la sfârşitul domniei sale, Nicolae Ceauşescu le-a spus, scriitorilor şi artiştilor, sub felurite forme, acelaşi lucru: “În democraţia noastră socialistă, fiecare are dreptul să creeze ce vrea, dar noi, statul, ca reprezentant al poporului, plătim numai ce ne place”.

În calitate de scandalizat  “reprezentant al poporului” a vorbit şi deputatul Victor Cristea atunci când a înfierat filmul Poziţia copilului şi s-a arătat atins şi ofensat în naturelul lui simţitor de profesor demult evadat de la catedră, dar şi de român verde de faptul că filmul s-a făcut şi pe banii lui.

Ceea ce a uitat să precizeze dl. Cristea e că guvernul Ponta e dispus să plătească din ce în ce mai puţin pentru cultură. Asemenea lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernelor sale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite