Norma centenară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Elena Moşuc (Norma) şi Ruxandra Donose (Adalgisa) în noua producţie de Norma de la ONB
Elena Moşuc (Norma) şi Ruxandra Donose (Adalgisa) în noua producţie de Norma de la ONB

Stagiunea centenară a ONB a prezentat şi prima premieră a sezonului: Norma. O alegere curajoasă, dar problematică pentru orice teatru de operă din lume.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

A fost o idee bună sau rea? Nici nu mai ţin minte când s-a dat Norma la Opera Naţională Bucureşti, abia un concert la Sala Radio din 2015 este amintirea cea mai recentă. E limpede că orice iubitor de operă tânjeşte după un spectacol cu capodopera lui Bellini şi, din acest punct de vedere, tentaţia de a o prezenta publicului a fost irezistibilă pentru managementul ONB, care îşi doreşte un sezon de un nivel artistic fără precedent în ultimii 30 de ani. În acelaşi timp, este un demers riscant, pentru că neoclasicismul Normei cere solişti excepţionali, cum nu se mai găsesc azi aproape nicăieri, şi un regizor cu imaginaţie, ce poate completa vizual ceea ce lipseşte interpretării vocale. Am încercat însă, în drum spre Operă, să-mi alung din minte vorbele lui Caragiale: „Uite! Îţi dă Norma naţională, cu vorba naţionale, cu muzică naţională, cu primadone şi tenori naţionali, cu maestru naţional, şi toţi cântă naţional. Ce mai vrei, mitocane?”.

Producţia de la ONB trebuie privită din două unghiuri: ca produs şi ca spectacol. Aşa cum se vede şi din caseta tehnică, echipa de creaţie e numeroasă, iar rezultatul manufacturii nu arată rău. Un cadru unic, având ca scenografie o platformă circulară pe post de templu druid sau de locuinţă a marii preotese, o cicloramă în sfârşit la standarde moderne, asigurând o calitate bună a proiecţiilor, şi câteva crengi coborând la cerere pentru a sugera comuniunea cu natura a galilor, costumaţi simplu, de epocă, deşi cu aparenţă mai degrabă medievală decât antică, toate aceste detalii înşirate pe hârtie arată că nu a fost o superproducţie şi că bugetul a fost, probabil, moderat. Dar nici o clipă n-a părut o producţie ieftină sau provincială, ba chiar a fost creată iluzia că, din punct de vedere vizual, e la mai multe clase peste bricolajele penibile ale lui Mario de Carlo din ultimele stagiuni.

image

Daniel Magdal (Pollione), Elena Moşuc (Norma)

Însă acest cadru trebuia animat în toate sensurile, ca suflet şi ca inimă, de un regizor, care a lipsit, din păcate. Alice Barb nu a avut nici o idee de nici un fel, ci doar o mare teamă: aceea că, Norma fiind o operă destul de statică, acest cadru trebuia umplut cu ceva. Şi de aici începe o avalanşă de erori: o coregrafie nu doar inutilă ci şi nepotrivită, de parcă am fi în Aida, doi pitici pe post de spiriduşi pentru a susţine ideea de feerie, dar care au introdus grotescul într-o dramaturgie care are în centru totuşi perfecţiunea clasică elenistică a teatrului antic şi, în fine, proiecţiile multimedia ale unor sfere celeste new age, de un gust foarte discutabil, dublate de nişte aşa zise efecte speciale ale unor fulgere şi lumini stroboscopice ce însoţeau anatemele Normei. Şi totuşi cred că am identificat o idee, cea a schimbării culorii rochiei Normei din alb, atunci când personajul e  în timpul funcţiei publice, aceea de mare preoteasă, în roşu, atunci când viaţa personală interferează cu cariera, afectându-i KPI-urile, ceea ce e copilăresc de puţin.  În acest al doilea unghi, al dramaturgiei şi al mişcării de scenă, totul a fost un fiasco.

Rezultatul este o producţie frumoasă, dar plicticoasă. Am crezut că primul act nu se va mai termina niciodată. Premonitoriu, Daniel Jinga, directorul Operei, a scris un manifest în caietul program ce ar putea fi găsit peste ani în podul casei bunicilor, o scrisoare adresată generaţiilor viitoare, anunţându-i că stagiunea centenară a ONB a intrat deja în istorie. Privind producţia acestei Norma am avut senzaţia că asist chiar la o producţie de pe vremea străbunicilor, de pe la începutul secolului XX, actualizată doar de tehnologia proiecţiilor video şi a luminilor moderne, însă la fel de indiferentă faţă de teatru ca atunci.

image

Ruxandra Donose (Adalgisa), Elena Moşuc (Norma)

Salvarea ar fi trebuit să vină de la muzică, deşi perspectiva unei distribuţii de principali aproape sexagenari nu lăsa loc de prea multă speranţă a unei epifanii. Şi totuşi, nu-mi pot închipui o soprană româncă mai potrivită pentru rolul titular decât Elena Moşuc, pentru simplul fapt că nu există încă. Dar Moşuc a etalat un vibrato în registrul acut atât de pronunţat, încât a aruncat la coş tot ce însemna inefabila şi fluida linie de canto specifică lui Bellini, bazată pe fraze muzicale lungi, a căror frumuseţe s-a pierdut aproape sistematic. Soprana s-a luptat din greu cu Casta diva, restituind notele, dar nu şi poezia celebrei arii, continuând şi mai nesigur în Ah! bello, a me ritorna. În general, notele grave n-au excelat, însă registrul mediu al sopranei a funcţionat foarte bine, astfel încât nu s-a căzut în ridicol, ceea ce e o mică performanţă. La care adaug că, odată depăşită aria şi cabaletta din primul act, soprana a cântat din ce în ce mai bine, terminând seara onorabil. Dar, sincer, prefer să nu vizitez celelalte distribuţii, cu membrii ansamblului de la Bucureşti.

În momentul în care a apărut Ruxandra Donose, diferenţa a fost foarte sesizabilă, aproape revelatoare. Mezzo-soprana a arătat ce înseamnă puritatea liniei lui Bellini, deşi, şi în cazul ei, vârsta a lăsat urme în voce. Adalgisa e un rol care poate deveni cel mai important dacă interpreta are un temperament ieşit din comun, însă acest temperament nu a fost la îndemâna Ruxandrei Donose, care s-a cantonat într-o rendiţie corectă şi frumoasă a vocalităţii personajului. În orice caz, ea a fost vedeta acestei premiere.

Despre Daniel Magdal nu sunt prea multe de spus. Acelaşi om de bază al ansamblului, trompetând glorios acutele forte, dar din confuzia verismului luat ca soluţie universală pentru dificultăţile belcanto-ului a rezultat un Pollione cu multe momente caricaturale. Din păcate, şi Marius Boloş l-a cântat mai degrabă pe Ramfis din Aida decât pe Oroveso, doar prestanţa fizică şi vocală fiind insuficiente pentru a ascunde problemele de stil.

Ethan Schmeisser a dirijat atent. Uvertura a sunat de rău augur, pătrată şi mediocră, dar ar fi nedrept să-l judec numai după asta. A echilibrat perfect scena cu fosa, soliştii n-au fost acoperiţi niciodată (deşi aici Bellini are un merit foarte mare). Mai mult, a reuşit să tempereze corul, mare lucru, pe care nu l-am văzut reuşit de mai nici un dirijor în ultimii ani după dispariţia lui Stelian Olariu, se vede că experienţa de maestru de cor a dirijorului a fost de folos. Astfel, Guerra! Guerra! a putut să-şi atingă impactul necesar, iar discursul muzical să fie, în general, coerent. Orchestra a răspuns bine direcţiei muzicale, astfel încât puţinele erori au fost neglijabile, având în vedere străduinţa de a cânta cât se poate de bine.

Nu pot să închei înainte de a remarca pozitiv atitudinea dlui Daniel Jinga, hotărât să nu capituleze în faţa pandemiei, continuând să dea spectacole în aceste vremuri de spaimă. The show must go on nu e o vorbă în vânt în cazul Operei Naţionale Bucureşti. Iar aceste Norma cu Elena Moşuc şi Ruxandra Donose capete de afiş merită văzute.

Caseta tehnică:

Vineri, 22 Octombrie, la Opera Naţională Bucureşti (premieră)

Vincenzo Bellini: Norma

Regie artistică, concept scenografic şi mişcare scenică: Alice Barb; scenograf decoruri Adrian Damian; scenograf costume: Maria Miu; proiecţii video; Dilmana Yordanova şi Eftimie Gheorghe Ovidiu; coregrafie: Monica Petrică; asistent de regie: Claudia Machedon; asistenţi realizare decoruri: Valentina Ivorciuc, Ioana Butnariu, Mălina Postelnicu, Ioana Groza, Steff Chelaru; asistent de coregrafie: Lăcrămioara Proca

Elena Moşuc (Norma), Daniel Magdal (Pollione), Ruxandra Donose (Adalgisa), Marius Boloş (Oroveso), Sidonia Nica (Clotilde), Andrei Lazăr (Flavio), Spirite ale pădurii: Emilia Turnescu, Andreea Dumitru, Elena Gogulescu, Silvia Bodeanu, Gabriela Durleci, Florin Mihalache, Răducu Milea, Octavia Cristea, Carmen Pândaru, Corina Lupescu; Spiriduşi: Vanda Elena Rotaru, Constantin Miluţă Rotaru

Copil: Ioan Mereanu / Ioachim Mereanu

Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti

Dirijor cor: Daniel Jinga/Adrian Ionescu

Dirijor: Ethan Schmeisser

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite