Un chitarist desăvârşit şi un compozitor peste măsură, aşa l-ar descrie oamenii care se strâng la concertele sale de atâţia ani. Pe lângă implicările active pe care le-a avut în proiecte precum Axa Project, Acoustic Park şi Rock-unplugged, el a pornit în urmă cu şapte ani trupa Nimic Întâmplător. (Din care fac parte nume cu rezonanţă din zona rockului autohton: Eugen la chitară, clape şi voce, Costi Sandu voce şi chitară, George Costinescu – bas şi Alex Neagu la tobe.)

O discuţie cu Eugen îţi încarcă bateriile. Poveştile lui te motivează şi îţi cresc încrederea în propriile forţe. Crede că întotdeauna trebuie să visezi ceea ce îţi doreşti. „Să visezi”, ţine să repete.

El pare să aibă o linie a norocului bine trasată în palmă. Dovadă stă şi faptul că a crescut cu un tată fost tenor liric la Teatrul Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian din Bucureşti şi cu o mamă care, în ciuda faptului că a ales să profeseze ca doctor profesor universitar la facultatea de Biochimie din Bucureşti, era o melomană „în toată fiinţa sa şi o cunoscătoare în arta întreprinderilor vocale ale unor arii celebre”.

„Aşadar, am avut de unde să fur”, glumeşte artistul.

Şi apoi…

A reuşit să se susţină repede din muzică, angrenându-se într-un „perpetuum mobile ca business muzical”. Totuşi, bucuria cea mare a fost că a reuşit să-şi transforme în realitate visul „din copilările” şi că întotdeauna a simţit că este pe drumul cel bun.

De-a lungul carierei sale, a întâmpinat şi perioade mai dificile, care, aşa cum au venit, au şi plecat. În special din cauza faptului că textele Krypton, aveau nuanţe cu implicări în social, într-un „social antagonist cu etica comunistă”.

„Decupajele poetice erau uneori prea obraznice pentru nomenclatura politică a perioadei, iar atitudinea concertelor noastre avea un aer mai aproape de Occident, decât de ceea ce susţineau programele şi platformele lor educative”, explică Eugen Mihăescu.

Dar până la urmă, dincolo de emoţiile şi mesajele transmise de piesele sale, mai interesant este cum Eugen Mihăescu a reuşit să creeze o comunitate de oameni care împărtăşesc aceleaşi pasiuni. Şi, poate că de multe ori, oamenii s-au pierdut în cântecele sale sau au crezut că ei sunt Eugen Mihăescu. Acel artist atipic, care, înarmat cu multă pasiune nu-şi mai simte mâinile sau picioarele în jocuri de lumini şi arată tuturor că muzica nu are vârstă. Acela care le-a dat impresia că aparţin, iar aceştia, cuminţi, s-au întors, după fiecare concert, înapoi la vieţile lor, mai inspiraţi, mai curajoşi, mai productivi. Pentru că asta obişnuiesc să facă oamenii mari. Le arată şi altora că dacă visează şi îşi doresc ceva cu adevărat, nimic nu le va sta în cale.

Articol publicat şi pe leaderstalk.ro