Nicio masă fără peşte şi nicio zi la Cannes fără ceva românesc

Soko a debutat în producţia „La Danseuse” la a 69-a ediţie de Cannes

Greu ne mai despărţim de sloganul de până în ‘89, care era poate cel mai puţin nociv. Ei bine, chiar aşa este! Dacă încă din 11 mai, au început în Sala Debussy, vizionările pentru presă cu „Sieranevada”, al lui Cristi Puiu, pe 12 mai, în Marche, adică la vânzări, a intrat pelicula, care se pare că va deschide TIFF-ul de la Cluj

(precizez că mai e unul la Toronto şi unul la Tokyo, între altele), respectiv cu un titlu racord cu ediţia de faţă, de pe Croazetă: „6,9 pe Scara Richter”, semnată cinestul – cinefil: Nae Caranfil.

Aseară a fost mare înghesuială la producţia germană Toni Erdman, a regizoarei Maren Ade, care a lucrat cu HiFilm Productions, cu Ada Solomon, care după succesul de presă de la prima proiecţie şi aplauzele furtunoase, la propriu, înclin să cred că a cucerit şi Cannes-ul, nu numai Berinala.

În distribuţia, majoritar nemţească, îi regăsim pe obişnuitul locului, încă de la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Dom Bebe, devenit Iliescu (nu preşedintele, pe care sunt convinsă că la talentul lui l-ar putea întruchipa fără cusur), ci un tip care face afaceri cu investitorii străini, încercând să se lase greu şi să se impună, cu un aer misterios şi veşnic nemulţumit, dur în negocieri cu localnicii şi cu angajaţii, gata să-şi piardă job-ul, la bunul lui plac. Alexandru Papadopol e un alt partener incomod, Victoria Cociaş e perfectă în gazda aparent naivă, cu o scenă de încondeiat ouă şi o mască bulgărească esenţială, iar Ingrid Buşu, ideală pentru secretara stresată de o şefă imposibilă, pentru care e în stare de orice, ca să-i intre în voie. Ţiriac / Ion (pronunţat Aion) Ţiriac rămâne un punct de reper al poveştii de la noi. Rolurile principale le aparţin lui Peter Simonischek (un tată iubitor, dar sufocant, adesea greu de suportat, de un umor teuton tipic şi o relaţie aproape dâmboviţeană cu fiica sa, Ines) şi Sandra Huller, o tânără dispusă la orice ca să nu-şi piardă slujba de la Bucureşti, chiar şi de a-şi trata tatăl cu o detaşare şi o duritate greu de imaginat. El însă nu-i dispus să cedeze şi o va bântui, cu o tenacitate care uneori agasează chiar şi spectatorul, dar asta a urmărit realizatoarea.

România pare un contrast de modernitate şi primitivism, probabil reale, dar la care ne place să închidem ochii!

Ieri seară, pe 13 mai, când se prezenta şi Un bărbat şi o femeie (Casa de producţie 13, cu tot atâtea litere în numele unui regizor, care a lucarat şi la Buftea / Studiourile Pro, marele iubitor de cinema, care ştie să facă scenarii de dragoste, Claude Lelouch), după 50 de ani, în paralel, la secţiunea Un certain regard, primea ovaţii La Danseuse (interpretată de SoKo), un debut fascinant, despre cea care a existat încă înainte de Isadora, parţial contemporană, şi care făcea furori într-o apariţie de voaluri şi lumini, ce păreau că o ajută să-şi ia zborul sau să pară o nălucă, o iluzie pe muzică Loie Fuller, o franco-americancă de vis (Fleur de Reve, după cum o definea poetul Malarme), din La Belle Epoque. (Ea apărea şi la Fraţii Lumiere în La Danse Serpentine, comentat anul trecut de Tavernier şi Fremaux, în multitudinea de filmuleţe prezentate şi la Les Films de Cannes a Bucarest). Din nou, o regizoare: Stephanie Di Giusto!      

Ziua începuse sordid, cu oroarea lui Bruno Dumont (dar la ce să te aştepţi de la cel care a făcut Humanite, care era exact contrariul?). Ma Loute în care zadarnic joacă Luchini, uşor jenat chiar şi el, Juliette Binoche, care şarjează, de te întrebi cum o să o mai scoţi vreodată din minte aşa, Valeria Bruni Tedeschi, pe care a reuşit să o facă şi bătrână şi urâtă, cu doi inspectori de poliţie, o caricatură de Stan şi Bran (o insultă chiar şi comparaţia indusă), toată lumea se împiedică, se rostogoleşte, apare un incest tratat imund (cât de delicat era în Ilegitim…), un hermafodit şi mai ales canibali, nişte ţărani, culegători de scoici. Mai trist e că sala s-a distrat pe alocuri! Cinismul bate-l vina! Dacă ridicolul ar ucide, am fi rămas ieri fără importante nume din cinema-ul franţuzesc.

Discipolul sau Ucenicul e un apăsător film rusesc despre un puşti obsedat de religie care neagă teoria Darwinistă şi prezintă o Rusie debusolată, după mulţi ani de ateism, care naşte monştri în ambele sensuri.

Exorcizarea pare omniprezentă în selecţiile de anul acesta.

A mai fost şi un documentar, în afara competiţiei, despre dictatura kmerilor roşii, al celui care ne-a dăruit incomparabilul Imaginea care lipseşte, Rithy Panh. De reţinut: cel mai greu îţi este să-ţi aminteşti de exil şi de copilărie! O replica atât de potrivită şi pentru Regele nostru Mihai, pe care l-am descoperit, mai bine ca niciodată, în documentarul din 10 Mai, The King’s War, pe micile ecrane de acasă!