Nasc şi la Moscova blockbustere. „Sputnik“ nu e doar noul „Alien“, ci şi primul „Alien“ rusesc VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Oksana
Akinshina, în rolul neurofiziologului Tatiana Klimova – şi eroinele URSS plâng,
nu-i aşa?
Oksana Akinshina, în rolul neurofiziologului Tatiana Klimova – şi eroinele URSS plâng, nu-i aşa?

Neaşteptat de bun „Sputnik“ (Rusia, 2020, regia Egor Abramenko), pe care l-am văzut aseară la Happy Cinema Bucureşti. Mă aşteptam să fie bun, sau cel puţin interesant, de-aceea m-am şi dus, dar nu în maniera atât de valoroasă în care s-a dovedit până la urmă. Filmul iniţiat de Bondarciuk jr. poate fi „citit“ şi ca o recuperare a sovietismului, şi ca o critică a acestuia – şi e foarte bine aşa.

Echipa din jurul acestei tentative de blockbuster rusesc (deocamdată reuşite, filmul a avut în Occident cronici şi reacţii foarte bune, depinde acum de cum va fi primit şi de publicul larg, prea „sedat“ deja de avalanşa de filme de gen după reţetă făcute de americani) – „creierul“ filmului este de fapt actorul Fiodor Bondarciuk, fiul în vârstă acum de 54 de ani al legendarului/iconicului Serghei Bondarciuk, aflat pe genericul lui „Sputnik“ în calitate de producător şi de unul dintre actorii principali, în rolul colonelului sovietic Semiradov – a ales, pentru a recrea „din cenuşă“ gloria cinematografului rusesc/sovietic de altădată, NU tentativa de a descrie cât mai fidel, în măsura în care acest lucru ar fi fost posibil, Uniunea Sovietică a anilor ’80 (mini-era Andropov, atunci când este plasată acţiunea), ci de a se referi la felul în care era redată aceasta în ficţiuni, în SF-urile ruseşti, de exemplu, cu alte cuvinte la MITOLOGIA acesteia.

De la Efremov citire

M-am simţit, când am văzut filmul, ca în copilăria „de mijloc“ (high), când citeam avid „Echipajul de pe Mekong“ şi alte science fiction-uri sovietice (cărţi „ştiinţifico-fantastice“, de fapt, aşa cum li se spunea „oficial“, un calc după denumirea rusească/sovietică a genului literar şi cinematografic), apărute pe vremuri în colecţia „Cutezătorii“ a editurii Tineretului sau în legendara colecţie de „anticipaţie“ cu o rachetă stilizată pe copertă („colecţia fără nume“, de fapt, transformată de editura Albatros, mai târzior, în Fantastic Club). Şi, deasupra tuturor, the father of all this kind of stuff, savantul devenit scriitor Ivan Efremov – cu cărţi precum „Coroana neagră“, în primul rând (nu i-am menţionat aici şi pe Beleaev, „părintele“ SF-ului sovietic, de fapt, şi pe Al. Tolstoi, pentru că aceştia ţin mai degrabă de vârsta „revoluţionară“, la propriu şi la figurat, a genului, de „copilăria“ literaturii de imaginaţie sovietice).

Echipajul de pe Mekong



Avem, în „Sputnik“, în întregime recuzita/reţetarul acelor „legendare“ ficţiuni, acelui tip de ficţiune, mai exact: cosmonautul reîntors din spaţiu, „erou“ neştirbit „al Uniunii Sovietice“ (şi care se va dovedi până la sfârşit demn de această denominaţie), „celebrul“ institut de cercetare sovietic, în care se desfăşoară experimente secrete, până la un punct – sau exclusiv în ficţiunile/fanteziile scrise în trecutul sovietic – aflate în slujba binelui (adevărul e că URSS-ul a lăsat în urmă enorm de multe astfel de „institute“, cu care împânzise vastul său teritoriu, vezi şi subiectul celui mai nou film documentar al lui Alexandru Solomon, „Ouăle lui Tarzan“, chiar dacă, după părerea mea, relativ nereuşit ca film), „eroul“ om de ştiinţă care slujeşte cu încăpăţânare o idee, punându-se de-a curmezişul obtuzităţii superiorilor (acum, pentru că 2021 oblige, avem de-a face cu o „eroină“, şi încă una superbă, interpretată de actriţa Oksana Akinshina, în foto – a debutat, la 15 ani, în rolul fetiţei/adolescentei din „Lilya 4-Ever“, 2002, filmul suedezului „zburător“ Lukas Moodysson).

Un film „de artă“ şi „de gen“, în acelaşi timp

Coroana neagră
Filmul lui Bondarciuk/Abramenko este realizat însă în 2020, şi îşi permite o oarecare ambiguitate morală/narativă, putând fi „citit“ şi ca o recuperare a sovietismului, şi ca o critică a acestuia – şi e foarte bine aşa.

Apare însă şi ceva cu totul nou aici, pentru că, din câte ştiu eu, ideea „monstrului adus din spaţiu“, a creaturii extraterestre, nu prea există în SF-urile sovietice şi este o aluzie clară la filmele de gen americane/occidentale (cuvântul „sputnik“ aici nu se referă la satelitul artificial al Pământului, ci este mai degrabă folosit în sensul original al termenului, de „companion“, de „tovarăş“ adus din Spaţiu, din Cosmosul infinit şi plin de mai multe miracole „decât poţi să-ţi imaginezi tu, Horaţiu“).



Mă gândeam şi mi-era teamă că actualul film rusesc va încerca să imite maniera în care sunt realizate filmele de acest tip americane – ceea ce înseamnă abuz de efecte speciale –, cu suficient de mulţi bani băgaţi pentru asta, ceea ce nu ar fi fost neapărat rău, dar pe termen lung păgubos, însă surpriza a fost că realizatorii au avut inteligenţa să apeleze la modalitatea (extrem de artistică şi stilizată) în care erau realizate filmele ruseşti/sovietice în perioada lor de glorie, adică anii ’70-’80, în care se petrece acţiunea, adică la buna tradiţie „clasică“ (să nu mergem chiar la „Solaris“-ul lui Tarkovski, dar un Şahnazarov, să zicem, ar putea fi luat în considerare). „Sputnik“ arată aproape ca un film „de artă“, şi asta a fost marea surpriză.

„Sleeping with the Enemy“

Se poate spune că ruşii, dacă au preluat ideea occidentală a „monstrului“ extraterestru, o fac mai bine decât toţi ceilalţi (cum au făcut în toată cultura lor, de preluare/importare şi ducere la perfecţiune a ideilor occidentale). Sigur că sinopsisul filmului nu poate să nu te ducă cu gândul la „Alien“-ul lui Ridley Scott, cel mega-clasic, dar adevărul este că „Sputnik“ este, în primul rând, nu atât un horror, un thriller, un (mai ales) science fiction – deşi este câte puţin din toate acestea –, cât o meditaţie asupra eticii actului ştiinţific şi eticii în general, asupra opoziţiei faţă de un sistem concentraţionar sau a obedienţei/conformismului faţă de acesta, a convieţuirii cu un „monstru“ etc.

Sputnik
Sputnik
Şi un extraordinar film poetic, realizat cu acea tandreţe specifică „spiritului slav“, şi din acest punct de vedere finalul, când Tatiana recuperează „copilul din orfelinat“, face toţi banii.

Imaginea lui Maxim Zhukov / Jukov, „filtrată“ permanent prin cenuşiul specific epocii (o lumină ştearsă, opacă, lipsită de strălucire, opusă „eroismului“ care radiază din primele romane ale fraţilor Strugaţki – URSS-ul era acolo întreaga planetă Pământ – sau din „Nebuloasa din Andromeda“), este superbă, muzica (emfatică, dar nu „eroică“ sau jump-scaring, absolut deloc) lui Oleg Karpachev este exact ce trebuie, totul funcţionează brici. Aş fi vrut, dacă aş fi găsit imaginea, să ilustrez cu un cadru splendid, dinspre final, cu „monstrul“/„creatura“ (cosmonautul Konstantin Veshnyakov, „purtătorul“ acestuia, se află în fundal, este „ascuns“) alături de doctorul Tatiana Klimova, această nouă Ellen Ripley (Sigourney Weaver) a imaginarului colectiv.



Filmul rusesc „Sputnik“ este distribuit de Happy Cinema şi va rula, începând din 30 iulie (avanpremiere în serile de miercuri şi joi), în toată reţeaua de cinematografe cu acest nume (săli noi în Vaslui şi Botoşani; Happy Cinema va opera 10 cinematografe până la finalul anului 2021), dar şi la alte mall-uri sau cinematografe locale.

Citeşte şi:

Recviem pentru Uniunea Sovietică

„Utopia ruinată“ – cronica la filmul „Ouăle lui Tarzan“ din 2017

Sputnik
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite