În cunoscuta producţie care, anul viitor, va aniversa 30 de ani de existenţă sub semnăturile renumitului regizor Hero Lupescu, scenografului George Doroşenco, coregrafei Doina Andronache, un spectacol solid, de rezistenţă pe afişul bucureştean. A dovedit-o viziunea lui Iurie Florea, echilibrată, dinamică şi plină de nuanţe, ce merg de la liniştea secvenţelor reflexive la exploziile de forţă. Au dovedit-o instrumentiştii, în bună formă, ce şi-au urmat dirijorul cu dăruire. A dovedit-o minunata prestaţie a corului atât de intens solicitat de scriitură, pregătit de marele maestru Stelian Olariu, aproape nonagenar, o legendă a teatrului din Splai. Celebrul şi însufleţitorul „Va, pensiero, sull'ali dorate” a plutit peste spirite. Scenic, prospeţimea mişcării s-a păstrat, marile mase ce au populat platoul au adus veridicitate şi tensiune complicatei dramaturgii.

Erou verdian de complexă personalitate, a cărui partitură alătură pasaje de severă adresare, celor „de linie”, Nabucco cere calităţi pe măsură, inclusiv trăire adâncă într-o succesiune extrem de contradictorie de stări. Giulio Boschetti a avut aproape totul, pornind de la un glas consistent, amplu şi o emisie vocală cu sunet penetrant, optim plasat „în mască” pe tot ambitusul, deziderat tipic de tehnică italiană. A dominat platoul cu autoritate, în forţă, expunând profesionist sensurile frazelor verdiene, ale accentelor. Pasajele domoale au fost rostite de la înălţimea personalităţii sale regale, fără multe moliciuni în cânt. La pasiv, notez că există în vocalizarea lui Boschetti unele incipiente semne de uzură, manifestate îndeosebi printr-un vibrato întrucâtva mai pronunţat, pe alocuri, în zona central-înaltă a registrului de glas.

Lilla Lee şi Giulio Boschetti         

Pentru rolul Abigaille, Giuseppe Verdi a rezervat o ţesătură vocală de extremă dificultate, ce înscrie rolul între cele susţinute de o soprană de coloratură dramatică, tipologie ce a definit multe dintre rolurile de tinereţe ale compozitorului, înaintea celor prin care, la maturitate, a statuat genul de „soprană verdiană”. Cu look atrăgător, Lilla Lee l-a abordat cu bravură şi sunete tăioase, incisivitate, strălucire şi egalitate între registre, de la cel grav în care a încercat emisia „de piept”, până la cel acut, foarte pătrunzător. Atacuri fulminante au înzestrat discursul melodic, iar pasajele de agilitate au fost bine rezolvate. Vocea sopranei nu este înveşmântată în armonice foarte „rotunde”, motiv pentru care unele sunete înalte au frizat stridenţa sau au apărut aspre şi „strânse”.

Celor doi protagonişti li s-a alăturat basul Marius Boloş (Zaccaria), cu cânt energic în cavatina din primul act, cald şi catifelat în Rugăciunea din cel secund şi încheiere grandioasă, Fa diez acut, a Profeţiei (actul al III-lea), dovezi de foarte bună formă şi lectură potrivită a partiturii.

Pentru rolul Ismaele, a venit de la Cluj-Napoca tenorul Cristian Mogoşan, cu cânt eroic, dar cu unele sunete, înalte în special, mai puţin vibrate. Mezzosoprana Sorana Negrea a fost Fenena, cu frumoasă expunere lirică a ariei „Oh dischiuso è il firmamento” din ultimul act, în care nota de La natural acut a finalului s-ar cere perfectibilă pentru omogenizarea întregului.

Tenorul Andrei Lazăr, sonor, cu bună înţelegere a frazei verdiene, basul Iustinian Zetea şi soprana Andreea Novac au întrupat celelalte personaje, Abdallo, Marele Preot şi Anna.

Recentul „Nabucco” bucureştean – un spectacol remarcabil, de succes.