La pupitru, David Crescenzi, cu nume de circulaţie pe plaiurile noastre, îndeosebi prin conducerea multor spectacole ale Operei Naţionale Române din Timişoara, dar nu numai. Italianul este deseori prezent la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi, deşi teatrul liric îi este principala specialitate, bagheta sa se apleacă şi asupra opusurilor simfonice.

          Cu memorie muzicală prodigioasă, Crescenzi dirijează totul pe dinafară şi una dintre primele dovezi bucureştene spectaculoase a fost lectura partiturii monumentale a operei „Don Carlos” de Verdi, să fie câţiva ani, la Sala Radio.

Acum, aflându-se în faţa unui ansamblu exclusiv simfonic, masiv dimensionat, a abordat uvertura operei „Cenuşăreasa” de Rossini (1816) sedus de sonorităţile ample, bogate şi „groase” ale orchestrei, iar redarea a preferat dezvoltările viguroase, transparenţei belcantiste. Aceasta nu înseamnă că tempoul nu a fost optim, crescendo-urile rossiniene nu s-au regăsit în toată construcţia lor tipică. Dirijorul a conferit partiturii o tentă apropiată de romantismul târziu al compozitorului, aşa cum a procedat, mult mai potrivit, în citirea renumitului „Stabat Mater” (1842), opus vocal-simfonic de adâncă tensiune şi sacralitate. Filonul epic şi dramaturgic a fost bine evidenţiat de Crescenzi, cu concursul instrumentiştilor, dar şi al Corului Filarmonicii George Enescu, pregătit admirabil de Iosif Ion Prunner, în nuanţări subtile.

În cele 10 mişcări, şeful de orchestră a alternat expresiile „doloroso” ale discursului religios cu exacerbarea unor puteri dominatoare, înclinate către tragic. Totul a impresionat, iar intervenţiile solistice s-au arătat bine pliate concepţiei. Au cântat Lavinia Mamot (soprană cu expunere fluidă a frazelor muzicale şi ale cărei acute de Do natural au culminat în „„Inflammatus et accensus”), Antonela Bârnat (mezzosoprană cu glas cald, vibrant, incisiv şi derulare elegantă a desenului melodic în cavatina „Fac ut portem Christi mortem”), Cristian Bălăşescu (tenor cu discurs sonor moale, frumos legato şi fără probleme la atacul temutei supra-acute Re bemol din „Cujus animam”), Iustinian Zetea (bas care a abordat partitura cu interiorizare).

          Între cele două pagini rossiniene, violonistul Gabriel Croitoru şi-a expus tonul frumos şi virtuozitatea debordantă, susţinut de energiile transmise de baghetă.

Pentru cei mici, premiera „Răpirea din serai” de Mozart

Opera Comică pentru Copii din Bucureşti nu este un teatru nou. Fondat în 1998 de muzicologul Smaranda Oţeanu-Bunea, instituţionalizat în 2003 sub egida Primăriei Capitalei, îşi continuă astăzi activitatea sub conducerea sopranei Felicia Filip, în minunata sală a fostului teatru Giuleşti, auditorium care îi oferă toate condiţiile pentru spectacole lirice şi de balet. Dedicate celor mai mici spectatori, a căror educaţie muzicală o susţine intens, dimineţile şi după-amiezile atrag în continuare prin diversitate de programe.

De curând, a fost propusă premiera unui titlu de mare circulaţie, opera „Răpirea din serai” de Mozart, în viziunea regizorală a lui Cristian Mihăilescu. Important este că, pentru ca gradul de receptare şi atenţie al celor mici şi foarte mici să fie maxim, spectacolele la Opera Comică pentru Copii sunt reduse, încă de la înfiinţarea teatrului, la o durată de maximum o oră. Nu este ceva uşor. Modul în care se operează inerentele tăieturi în muzică şi text trebuie să aibă coerenţă şi să redea întreaga dramaturgie a partiturilor, în condiţii de inteligibilitate a tramei. În acest sens, „Răpirea din serai pentru copii”, s-o numesc astfel, parafrazând titulaturi similare internaţionale, a fost o reuşită, mult apreciată de public. Cei prezenţi, în special micuţii, dar şi însoţitorii lor, au primit esenţa mozartiană. Se poate presupune, deşi programul de sală nu menţionează, că autorii adaptării au fost dirijorul Gheorghe Iliuţă şi regizorul.

Oana Şerban (Blonde)

În montare, s-a recunoscut mâna sigură a lui Cristian Mihăilescu, autorul unei mizanscene vivace, în parametri clasici şi inspirator al unui joc de scenă amănunţit gândit, expresiv şi captivant, urmat cu dăruire de toţi interpreţii. Decorurile stilizate, simple (panouri tridimensionale ce-şi schimbă poziţia şi faţetele), susţinute de proiecţiile pe fundal, costumele plăcute ca desen şi culori, au purtat semnătura scenografei Bogdana Pascal. Coregrafia grupurilor de cadâne şi ieniceri a aparţinut lui Daniel Manea.

Am apreciat prestaţia Orchestrei Operei Comice pentru Copii compusă din 14 instrumentişti cu sonorităţi curate şi omogene. Intervenţiile corale au fost pe bandă, un ansamblu de profil urmând a fi constituit, probabil, în viitor. Pregătirea muzicală şi acompaniamentul au revenit cu bune rezultate lui Tudor Scripcariu.

Valentin Racoveanu (Pedrillo) şi Ştefan Schuller (Osmin)

Distribuţia premierei le-a cuprins pe sopranele Raluca Oprea (acrobatică vocal în rolul Konstanze) şi Oana Şerban (absolut delicioasă Blonde, strălucitoare şi cristalină în cânt), avându-i ca parteneri pe tenorii Gjergji Mani (Belmonte nu întotdeauna atent la intonaţie, cu sunete opace la notele înalte) şi Valentin Racoveanu (dezinvolt Pedrillo). Foarte bun a fost basul Ştefan Schuller (Osmin). Pentru rolul vorbit al lui Selim Paşa, Mihai Marinescu va trebui să-şi îmbunătăţească rostirea convingătoare, naturală, a prozei.

S-a cântat – firesc - în limba română, noi, cei care ne amintim de memorabilele spectacole de pe scena Operei Naţionale Bucureşti fiind răscoliţi de nostalgie; Felicia Filip fusese o Konstanze de referinţă, iar Cristian Mihăilescu un simpatic Pedrillo.

La final, un gând. Cred că s-ar putea renunţa la amplificarea vocilor, procedeu nepotrivit spectacolelor lirice.

Aplauze pentru regizor şi protagonişti

(Textul articolului a apărut anterior în Revista CULTURA-seria a III-a,

nr. 7 (551), joi 24 noiembrie 2016)