Articol publicat pe blogul Despre Opera.

E suficient să ne amintim de seria operelor cântate în versiune de concert de ansamblurile RAI, multe dintre ele ajungând să fie preţuite de melomani prin intermediul înregistrărilor, mai ales în cazul unor titluri ce nu intră în repertoriul obişnuit al teatrelor de operă (de exemplu, Giovanna d'Arco, absentă de la Teatro alla Scala timp de zeci şi zeci de ani, dar prezervată pe un disc devenit legendar, cu Renata Tebaldi). Dar nu este singurul motiv pentru care orchestrele simfonice recurg la această formulă. Într-un volum tradus recent la Humanitas, O viaţă în slujba muzicii, Daniel Barenboim dă o explicaţie completă:

Însă o orchestră simfonică are nespus de mult de câştigat ori de câte ori cântă operă. Câştigă o flexibilitate a ascultării, deoarece muzicienii trebuie să asculte vocile de pe scenă, pe lângă faptul că se ascultă între ei. Muzicienii trebuie să cunoască, de asemenea, expresia vocii şi a textului. Atunci când cunoşti relaţia dintre mijloacele muzicale şi sensul cuvintelor, ai, evident, un simţ al asocierii mult mai bogat. Am prezentat la Chicago ElectraFidelioTristan şi Isolda, al doilea act din Parsifal şi versiuni semiscenice ale celor trei opere ale lui Mozart pe librete de da Ponte. La venirea mea, orchestra avea deja o îndelungată tradiţie în interpretarea muzicii de operă – de exemplu, Aurul Rinului şi Moise şi Aaron cu Sir Georg Solti – şi de când am devenit eu director muzical a cântat Otello şi Maeştrii cântăreţi din Nürnberg cu Sir Georg Solti, precum şi Moise şi Aaron cu Boulez, cu care am mers apoi în turneu la Berlin.

Orchestra Naţională Radio practică de mai mulţi ani acest tip de concert, ajungând să instaureze o tradiţie, cu evenimente anuale foarte aşteptate. Şi Filarmonica „George Enescu” a început să meargă pe această cale, în ciuda conservatorismului accentuat practicat la Ateneu de prea mulţi ani de zile (actul III din Parsifal a încheiat însă memorabil stagiunea trecută). Cât despre Festivalul George Enescu, opera în concert a devenit o obişnuinţă, deşi bugetul Festivalului ar putea permite, cu uşurinţă, proiecte mult mai ambiţioase, care să includă şi producţii de operă semnate de mari regizori (căci despre asta se scrie cel mai mult în presa internaţională). Am încercat să nu ratez aceste evenimente şi n-am regretat niciodată.

Dar este şi momentul unui mic bilanţ. De ani de zile, operele în concert de la Sala Radio rămân destul de încremenite în aceeaşi formulă de organizare, niciodată îmbunătăţită, de parcă succesul lor nu ar inspira pe nimeni să facă mai mult. Tradiţia a ajuns să poarte un nume: Opera Rara, o titulatură inspirată probabil de numele unei cunoscute case de discuri britanice, specializată în înregistrarea unor titluri puţin vehiculate pe scenă. Dacă ne uităm spre operele care s-au cântat în ultimii ani în concert la Sala Radio, denumirea nu se justifică decât în plan local: Don CarloAriadna auf NaxosNormaLa favorita. Dar dacă tot sunt relativ puţin cunoscute publicului bucureştean, păcat că organizatorii nu fac efortul de a tipări un libret bilingv, sau de a afişa o supratitrare ‑ nu toţi spectatorii sunt maniaci, încât să fi ascultat înregistrări şi să fi citit librete înainte de concert. În cazul titlului de anul acesta, La favorita de Donizetti, discografia include o înregistrare memorabilă cu Fiorenza Cossotto şi Luciano Pavarotti, în care rolul lui Inès era cântat de Ileana Cotrubaş. Cât despre ideea de a aduce pe scenă şi nume  în vogă ale operei mondiale, ea rămâne încă un vis neîndrăznit de nimeni. Sau o lipsă de viziune, depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile.

Ajungând astfel la momentul în care voi comenta efectiv concertul de astă seară, observ mai întâi că acest conservatorism al păstrării temătoare a unei formule care funcţionează se transmite într-un fel şi în plan muzical. Citatul din cartea lui Barenboim nu este întâmplător. Efectele pe care o operă în concert ar trebui să le aibă asupra Orchestrei Naţionale Radio nu se observă. În continuare corzile sunt lipsite de vibraţie. Drept urmare, intervenţiile alămurilor le strivesc deseori. Atunci, ca să capete mai mult volum, numărul de viori este crescut cu mult peste nevoile unei opere de Donizetti (am numărat la un moment dat vreo douăzeci de viori). Efectul acestei creşteri este însă devastator pentru vocile soliştilor. Lui David Crescenzi i-a trebuit o jumătate de concert pentru a reuşi să stabilească un echilibru acceptabil, în prima parte vocile fiind deseori scufundate în densitatea sonoră exagerată a orchestrei, de parcă s-ar fi cântat Puccini, nu belcanto.

La favorita nu este o operă foarte iubită de marele public, aşa cum sunt alte capodopere ale lui Donizetti, ca Lucia di Lammermoor sau L'elisir d'amore. Însă povestea tânărului călugăr Fernando care pune on hold vocaţia duhovnicească pentru a-şi urma dragostea pentru Leonora, amanta regelui Spaniei, Alfonso, într-o poveste romantică sfârşită pe cât de tragic pe atât de neverosimil, conţine multe momente muzicale foarte frumoase. Inclusiv preludii cântate la orgă, note supra-acute pentru tenor, ineditul rolului principal acordat unei mezzo-soprane.
Ruxandra Donose n-a putut străluci prea mult în prima parte a serii. E drept, nu avea de cântat nici o mare arie, iar orchestra o presa prea mult. A trebuit să vină O mio Fernando, marea arie a Leonorei din actul III, pentru ca stilul ireproşabil de până atunci să-şi găsească împlinirea într-o vocalitate care a electrizat sala. Privind în urmă, inclusiv peste primul act, de fapt nimic nu i-a lipsit Ruxandrei Donose din interpretare şi nici din voce, dimpotrivă: am avut ocazia să ascultăm din nou o mare artistă care a ştiut să construiască inteligent un rol a cărui nobleţe a fost neştirbită, lăsând pentru partea a doua loc mai mult pasiunii. O evoluţie dramatică a personajului, ce nu e la îndemâna oricui.

Iubitul ei, Fernando, a fost Cosmin Ifrim, care l-a înlocuit pe Ştefan Pop. Un tenor cu o solidă carieră de comprimarii în lumea bună (a fost un excelent Pong în foarte interesantul Turandot de la Bregenz, în vara aceasta), dar cu potenţial pentru mai mult, pe care încearcă (şi reuşeşte) să-l exploreze în România (nu doar Andres sau Nebunul din Wozzeck de la Enescu 2015, dar şi Rodolfo, Ducele sau Edgardo la Opera din Cluj). Anii de experienţă în teatre mari de operă se văd imediat în stil: impecabil. Timbrul său de tenor liric are un farmec incontestabil. Dar Fernando are o serie întreagă de note supra-acute (Spirito gentil e doar un exemplu), în care vocea tenorului se gâtuia, într-un efort vizibil, de parcă ar fi fost un alt vocalist decât cel de dinainte. E drept, n-a clacat, dar performanţa sa a fost un pic afectată.

Diana Ţugui a suferit. Sunetul tare al orchestrei din actul I a acoperit-o regretabil. A doua zi urma să fie Violetta Valéry şi precauţiile au fost vizibile, dar şi necesare: vocea a fost folosită la turaţie redusă, a închis uneori atât de mult încât dicţia a devenit ilizibilă, singurul atú rămas în joc fiind splendoarea timbrului. Tăieturile operate în partitură în partea a doua i-au anulat şansa de a reveni în condiţiile unui echilibru orchestral mai bun, rolul ei fiind practic eliminat după pauză.

În rest, distribuţia a avut surprize foarte plăcute. Să încep cu Şerban Vasile, un Alfonso credibil, cu nuanţări îngrijite care îmbrăcau o voce de bariton cu un centru penetrant, înmuiat seducător de tandreţe în scenele cu Leonora. Dar şi Sorin Drăniceanu, un bas profund, cu un timbru extraordinar, care, deşi a avut câteva ezitări nesemnificative în primul act, a reuşit să-l prefigureze pe Philip II din Don Carlo în debutul actului IV (Fratelli, fratelli, andiam). În orice caz, o prezenţă impunătoare vocal. Liviu Indricău, în ciuda timbrului său metalic, a fost trădat de stil, Gasparo al său frizând uneori caricatura.

A fost însă şi ultimul concert de facto al lui Dan Mihai Goia ca maestru de cor. Şi Corul Academic Radio l-a onorat cu o prestaţie căreia nu i se putea imputa nimic. Să sperăm că succesorul său, Ciprian Ţuţu de la Braşov, va reuşi să aducă supleţe acestui ansamblu şi în repertoriul preclasic şi să-l facă la fel de bun precum a fost în romantismul acestei seri.

A fost:

vineri, 29 ianuarie 2016, la Sala Radio, operă în concert
Gaetano Donizetti: La Favorita
Ruxandra Donose (Leonora), Ştefan Pop Cosmin Ifrim (Fernando), Diana Ţugui (Inès), Şerban Vasile (Alfonso), Sorin Drăniceanu (Baldassare), Liviu Indricău (Don Gasparo)
Orchestra Naţională Radio, dirijor: David Crescenzi
Corul Academic Radio, dirijor: Dan Mihai Goia