Mult sunet pentru mai puţină muzică

Nu mulţi se pot lăuda cu faptul că au ascultat pe viu, în sala de concert, „Te Deum”-ul de Hector Berlioz. Prilejul ne-a fost oferit de ansamblurile reunite ale Filarmonicii, de corul, de orchestra simfonică, de tenorul Ionuţ Popescu, cu toţii aflaţisub conducerea diriijorului Daisuke Soga, muzician cunoscut al scenelor noastre de concert, moment realizat cu participarea maestrului de cor Iosif Ion Prunner.

Ocazie rară! Este una dintre cele mai ample lucrări ale autorului francez, marele romantic, imaginativul romantic al secolului al XIX-lea, creator ale cărui desfăşurări muzicale ample au fost asemuite cu dramatismul picturilor lui Delcroix.

De ce se cântă rar? In parte pentru că necesită un aparat muzical supradimensionat. In mijloc de secol XIX, prima audiţie pariziană, realizată sub conducerea autorului însuşi, a beneficiat de un aparat vocal-instrumental de aproape de o mie de muzicieni! Greu de imaginat pentru acea vreme! Dar nu şi pentru elanurile grandilocvente ale lui Berlioz însuşi.  

Parafrazând un cunoscut dicton aş menţiona că avem de-a face cu mult sunet pentru mai puţină muzică! Este o lucrare ce exaltă un anume festivism din ritualul cultului romano-catolic. Creaţia lui Berlioz este apropiată funcţionalităţii acestui ritual dar, muzicalmente, îl depăşeşte. Nu foarte mult. Atât cât să fie comod audiată în sala de concert.

In audiţia bucureşteană – să fi fost o primă audiţie? - s-a cântat bine, atent, conştiincios, evidenţiind valorile concertante de bună comunicare ale cântului tenoral. Am audiat lucrarea cu interes, cu vădită curiozitate.

Dar, recunosc, n-aş mai reveni la aceasta.

Mi-am întărit convingerea că Berioz este autorul genial al unei geniale lucrări simfonice programatice care este Simfonia Fantastică ; o poţi audia de nenumărate ori. De ştii să asculţi, poţi descoperi raporturi armonice şi timbrale, evoluţii simfonice seducătoare, datorate unei imaginaţii absolut fabuloase ce întreţine, în acest caz, dimesiunea interioară cu totul aparte a artistului muzician.

Revenit pentru scurt timp din Portugalia în ţara sa de origine, în debutul serii de muzică pianistul Constantin Sandu a oferit o versiune cursivă, sensibil definită, atent echilibrată a primului Concert, în sol minor, de Felix Mendelssohn Bartholdy. Sunerul său pianistic dispune de tranparenţe timbrale de calitate, firesc ataşate spiritului muzicii acestui fericit romantic al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea.

Pianistul Constantin Sandu

Sandu nu revine pentru prima dată în salile noastre de concert, în compania colectivelor simfonice ale ţării.

Ne este dator, nu de azi, nu de ieri, cu un important recital. 

Materialul a fost, în parte, publicat anterior in revista România Literară.