Mozart in the jungle. Sex, Drugs and Classical Music

„Mozart in the jungle” poate fi o poveste despre glorie, sex de conjuctură şi drog dealing, dar poate fi şi povestea despre împlinirea viselor  în spatele cortinelor care separă publicul de lumea misterioasă şi dură a muzicii clasice.. .Nu pot decât să vă recomand să-l vedeţi, dacă n-aţi făcut-o pînă acum, se găseşte pe internet, deşi nu prea am obiceiul să fac pledoarii, dar azi e ziua lui Mozart – apropos, Happy Birthday liebe Wolfi.

 N-am vibrat foarte tare cînd acest titlu a început să facă valuri la finele anului trecut în mica dar cusurgia lumea internautică a melomanilor. M-am gândit mai întâi la o transpunere filmică a proiectului omonim al germanilor de la Edition Karun, cei cu mixuri clasice pe ritmuri africane. Mă înşelam.  Mozart in the jungle  e un serial, producţie Amazon prime, la care m-a convins să mă uit un bun şi vechi prieten  de care mă leagă multe ore de discuţii în contradictoriu şi mai ales multe şi grele audiţii, în special din rockul progresiv. Şi n-am regretat. Mozart in the Jungle e creat de tripleta Roman Coppola – Jason Schwartzman – Alex Timbers, nume familiare oricărui cinefil. Un serial cool despre universul atât de particular al muzicii clasice, al cărui subtitlu nu e altul decât Sex, Drugs and Classical Music. Rock ’n’ roll, nu-i aşa?  

Dincolo de subtitlu şi de afiş, de departe scena mea favorită  din tot serialul e cea în care Mozart,  - da, chiar el,  omul cu perucă -  îl plesneşte peste faţă cu un vechi şi valoros  manuscris muzical pe tînărul star dirijor cu maniere de latin lover, jucat excelent de Gael Garcia Bernal - l-aţi mai văzut  pe tînărul actor mexican în La mala educacion a lui Almodovar şi în Amores Perros, primul film din trilogia mortală care avea să aducă atâta glorie cuplului Inarritu - Arriaga, alături de 21 de grame şi Babel.

- "You Have Insulted Tchaikovsky"  îi spune sumbru apariţia fugitivă , dacă nu chiar fantomatică a lui Wolfi cel-iubit-de-zei , tînărului dirijor adulat şi el de melomanii muritori din postura de proaspăt zeu al establishmentul filarmonic newyorkez.  Junele genial şi eclatant (care aduce izbitor cu Gustavo Dudamel)  e un model de Mozart modern, Mozartul din jungla de beton cotidiană a unei orchestrei simfonice americane şi a întregii industrii de gen. Şi dincolo de fantasticul scenei în care compozitorul îl pocneşte sec dar sănătos pe dirijorul nehotărât şi oarecum ireverenţios cu partitura unui confrate,  acesta e momentul în care serialul îşi depăşeşte condiţia de soap, inducând personajul principal dacă nu spre o reflecţie profundă asupra sensurilor acestui gen de muzică, măcar spre un necesar conflict interior.  Că de cele exterioare, tînărul dirijor a tot avut parte pînă la scena pălmuirii : suntem deja în episodul 4, Rodrigo de Sousa  (Gael Garcia Bernal), foarte tînărul şi genialul şef-minune l-a înlocuit la pupitrul prestigioasei New York Philarmonic pe bătrînul şi egolatrul maestru Thomas Pembridge (Malcolm McDowells) , cu toate culisele şi clişeele decurgând din acest război al baghetelor de generaţii diferite.  Între altele,  şi dejucarea cu mult temperament a unei ridicole  campanii de marketing cu titlul "Hear the Hair" (aluzie clară, encore une fois la cârlionţii lui Dudamel). Tema rivalităţii între vechi şi nou va lăsa loc treptat unora mult mai interesante:  condiţia muzicianului "de clasică" şi legătura între talent şi munca de aproape sclav aunui instrumentist de cotă, funcţionarea unei astfel de comunităţi (într-un fel pe cale de dispariţie), raţiunea de a exista a acestei muzici şi a celor care o fac să trăiască pe scenele de concert şi nu în ultimul rind nevoia de recunoaştere a artistului într-o lume din ce în ce mai complicată. Şi încă o temă,  foarte importantă, cea a banilor, a subzistenţei celui care trăieşte din artă, în cazul nostru din muzică: "are we making music for the money or are we making money for the music? " se întreabă Rodrigo,  dirijorul minune, la un dineu de strângere de fonduri pentru instituţia a cărei conductor şi director muzical tocmai a devenit. E o întrebare mai mult pentru sine, pentru că răspunsul oamenilor cu bani şi putere de decizie a fost deja dat, implacabil:  "Classical music has been losing money for people for 500 years. It’s not a business.

De la venirea lui în fruntea orchestrei,  Rodrigo s-a confruntat şi cu spectrul ameninţător al falimentului instituţiei şi a avut de luptat cu mulţi demoni, interiori sau exteriori . Întreaga poveste cu ritm tumultos şi multă muzică e spusă prin ochii unui personaj aparent secundar,  Hailey, (Lola Kirke) o tînără oboistă care după ani de studiu intens aspiră să intre în orchestra de vis a Filarmonicii newyorkeze. Este ocazia de a dezvălui necruţător toată gama de intrigi mărunte şi vanitoase, mici războaie şi mari laşităţi, tracasări administrative şi pauze sindicale pe care marele public le poate ghici într-un colectiv cu real potential exploziv. Adică, artistic. De-aici, galeria de excelente portete şi traseul dezvoltării acestora presto-prestissimo e una savuroasă, chiar dacă îmbibată de newyorkismele de rigoare şi stereotipurile inerente poveştilor cu muzicieni,  a celor spuse de profani despre ei. De-aici vine şi uşurinţa cu care cameleonicul Jason Schwartzman şi nominalizatul la Oscar Roman Coppola (pentru Moonrise Kingdom, alături de co-scenaristul Wess Anderson) reuşeşte să exploreze multiplele faţete ale personajelor seriei:  Pembridge, bătrînul maestru greu de scos din scenă, Cynthia (Saffron Burrows) frumoasa şi vicioasa violoncelistă, mentorul muzical şi nu numai  al tinerei aspirante, Gloria ( Bernadette Peters ) nevrotica directoare a instituţiei, sfâşiată între conturile din ce în ce mai goale şi nevoia de updatare a orchestrei ,  Union Bob (Mark Blum), sindicalistul  gata întodeauna să amintească de pauzele legale de pe durata repetiţiilor, Betty, vanitoasa senioară titulară a pupitrului de oboi,  pînă la Dee-Dee, bunicuţul percuţionist gata oricând să livreze adjuvante narcotice celor doritori. Fiecare îşi urmează partitura solistică pe parcusul serialului – ştima, cum spun instrumentiştii – integrându-se simfonic în organismul aproape viu al orchestrei. Iar toate aceste ştime-roluri individuale creează în tutti relaţii neaşteptate, dezvoltări originale, situaţii comice, dialoguri credibile şi dinamice, şi mai ales, o simpatie ataşantă pentru membrii acestei orchestre atât de haioase şi de originale. O orchestra cît se poate de reală şi autentică.     

În cele 10 episoade, Mozart in the jungle are desigur, pe lângă momentele savuroase şi căderi de tonus: ezitări şi scene incosistente ce alternează cu stări de graţie pură. Regizorul nu uită însă niciodată că muzica, această muzică, rămâne principalul său atu, cel care va trece întotdeauna sticla, depăşind scenariul uneori banal : ficţiune sau adevăr, nici nu mai contează! Muzica nu e soundtrack, e personaj colectiv, unul deplin seducător, cu apariţii suculente dar excelent dozate. Inevitabil, condimentat din când în când cu un vârf de cuţit de nebunie, coup de foudre-ul e fulgerător. Care nebunie, dacă mă gândesc la stupefiantul  final de sezon cu Sibelius, la papagalul asistent, la tentativa lui Rodrigo de a repeta Uvertura 1812 (fără tunuri, din păcate) pe un teren viran, în mijlocul unei  comunităţi paupere (nu e nimic nebunesc aici, nici măcar socialist) , la scenele de sex puţine şi deloc nebune (bancurile despre cum fac amor muzicienii sunt destul de fumate) la tentativele  de a repeta fără instrumente sau în întuneric absolut sunt cam subţiri pe lângă de pildă "Classicaly Cannabis". Asta da nebunie,  nu ştiu dacă aţi aflat de iniţiativă reală din mai 2014 a dirijorului Orchestrei Simfonice din Colorado, mare susţinător al legalizării marijuanei în SUA care a vrut să facă un concert cu muzici narcotice, despre care  ştia şi el că ar fi fost scrise sub influenţa anumitor substanţe şi la care , colac peste pupăză, distinsul auditoriu era invitat să-şi aducă jointurile la purtător.(!) (Mai sunt multe de spus în limba lui Do Major, vorba unui bătrîn prieten! )

Chiar şi pentru nemuzicieni, sau pentru cei deloc familiarizaţi cu lumea muzicii clasice, cred că umorul e destul de ok, chiar dacă n-ai prea multe familiarităţi cu Mozart, Ceaikovski, Mahler, Vivaldi sau Jacques Ibert. Dintr-un necesar  punct de vedere strict muzical,  Mozart in the jungle n-are nimic ridicol sau caricatural.  Asta dacă nu eşti fan Dudamel sau reuşeşti să  treci peste scenele în care actorii mimează destul de prost cîntatul la un instrument (aici muzicienii vor ride cu lacrimi ori se vor înfuria foarte rău, una din două! - ca să nu vorbim de modul absolut îngrozitor în care dirijează Gael Garcia Bernal ! Dar, una peste alta, şi melomanii şi muzicienii vor fi încântaţi să-i descopere pe Joshua Bell, special guest star în propriul rol încă din episodul pilot, sau să rîdă de pianistul de concert cu două rînduri de mănuşi şi figură de mops care aduce izbitor la maníi cu Glenn Gould. Şi să intre rapid în atmosfera muzicală autentică, care trece lejer de peisajul newyorkez. Cel mai bun moment al serialului ,muzical şi nu numai, e cel din episodul al şaptelea, în care o fetiţă cîntă neverosimil de frumos solo-ul pentru flaut  de Ibert la o petrecere extravagantă. Răspunsul la întrebarea unui  Rodrigo fascinat de interpetare şi curios la ce se gândeşte ea,  fetiţa,  atunci cînd cîntă, e chiar peste muzică. Şi nu, răspunsul ei nu  are legătură cu calul alb cu mantră de inorog care îşi face blând apariţia la finalul scenei, credeţi-mă pe cuvânt!

Între alte gafe muzicale, şi nu doar muzicale din  serial (ca să nu închei cu inorogul) :  Maestrul Rodrigo hotărăşte să înlocuiască pe ultima sută de metri în program o partitură normală cu Simfonia a 8 a de Mahler -  e imposibil, aşa ceva nu se poate, Mahler 8 e cea mai grea partitură din lume la care repetiţiile durează cel puţin 6 luni! ; Podcastreporterul  (jucat de Jason Schwartzman, unul dintre creatorii serialului, l-aţi văzut în Bored to Death) pune o primă întrebare culme a stereotipiilor, despre moartea muzicii clasice El se numeşte Brandon Sharp.B Sharp. Si diez ! Nici girafa asta nu există! Iar întrebarea idioată vine după difuzarea online a şlagărului Analogiques A şi B de Xenakis! (Urale!) . Iar scena cu asistenta asiatică care şterge în genunchi pantofii maestrului de găinaţul papagalului cu o eşarfa foarte fancy, e incalificabilă, în condiţiile în care muzicienii de origine asiatică lipsesc cu desăvârşire din serial – la nivel mondial, în special în orchestrele americane avem de-a face cu o adevărată invazie! Şi –ultima, o boy, ca să păstrăm stereotipiile ieftine – un oboi nu se curăţă cu şerveţele umede, e ca ai cum ai vrea să-ţi curăţi ochelarii cu glaspapir, serios!Grand finale: primul sezon al serialului produs de Amazon cu titlul  Mozart in the jungle poate fi o poveste despre glorie, sex de conjuctură şi drog dealing, dar poate fi şi povestea despre împlinirea viselor  în spatele cortinelor care separă publicul de lumea misterioasă şi dură a muzicii clasice. 

Filmul pleacă de la autobiografia oboistei Blair Tindal, profesionist al  Filarmonicii newyorkeze vreme de 23 de ani şi sporadic cronicar pentru The Times.  Apărută în 2005 la Atlantic Monthly Press, cartea mult mai sindicalistă a scandalizat lumea muzicală clasică americană , iar subtitlul,  Sex, Drugs and Classical Music,  demn de coperta revistei Rolling Stones, dacă nu ar fi mai mult o strategie de marketing ar putea fi modul în care cei din spatele camerelor de filmat vor să ne facă să acceptăm că oamenii uşor bizari care cîntă muzici neobişnuite la instrumente foarte ciudate, sunt pînă la urmă şi ei oameni, în ciuda tuturor bizareriilor. Nu pot decât să vă recomand să-l vedeţi, dacă n-aţi făcut-o pînă acum, se găseşte pe internet, deşi nu prea am obiceiul să fac pledoarii, dar azi e ziua lui Mozart – apropos, Happy Birthday liebe Wolfi. Sper că Mozart in the jungle va continua, foarte curând, cu sezonul 2. Despre care nimeni nu ştie nimic, nici măcar cei de la Amazon. O fi vreun semn, intră şi Wess ?

PS. Pentru fanii Dudamel care o să mă acuze că sunt răuvoitor şi nu există asemănări între Rodrigo şi Gustavo:

-          Tocmai am numit-o pe prima. Beton

-          Despre caracterul ficţional (ca să nu mai spun încă o dată Rodrigo/Gustavo) se spune că ar fi dirijat La Scala din Milano la 23 de ani. Dudamel avea 25

-         Tot ficţionalul a fost dirijorul unei mari orchestra scandinave. Dudamel a fost dirijorul Orchestrei Simfonice din Goteborg. Asta e în Suedia, nu ?

-          Acelaşi fictional,  Rodrigo,  e atât de iubit în serial încît i se spune doar pe numele mic. Lui i se spune la fel, Gustavo

-          Cârlionţii din primul episod. Indubitabil. Case closed