„Money Monster“, când stereotipurile te învaţă lecţii de viaţă VIDEO

„Money Monster“ este cel mai nou pariu cinematografic al lui Jodie Foster, care revine, de data aceasta, în rolul regizorului. O peliculă cu un subtil mesaj anticapitalist şi anti-sistem, „Money Monster“ are o distribuţie plină de viaţă, cu staruri ca: George Clooney, Julia Roberts sau Dominic West, dar şi feţe noi şi promiţătoare, ca Jack O’Connell sau Caitriona Balfe. Rulează în cinematografele de la noi din 3 iunie.

Când o companie listată la Bursă pierde printr-o eroare 800 de milioane, Kyle Budwell (Jack O’Connell), unul dintre oamenii obişnuiţi care au investit în acea companie, hotărăşte să-l atace pe Lee Gates (George Clooney), gazda unei emisiuni economice numită subtil „Money Monster“. De ce? Pentru că Lee a fost cel care şi-a sfătuit audienţa să investească banii în respectiva companie.

Filmul are câteva greşeli de logică: Avrey Goodloe (Denis Boutsikaris), complicele lui Walt Camby, directorul companiei şi răufăcătorul, pur şi simplu dispare la un moment dat, iar microfoanele lui Lee şi ale lui Kyle funcţionează magic în afara studioului. Modul în care banii sunt furaţi nu este explicat foarte clar sau nu pare foarte credibil (vorbesc acum din perspectiva mea, un om care nu pretinde că înţelege foarte bine economia).

Stereotipurile 

În aproximativ două ore ţi se perindă pe ecran o serie de stereotipuri, unele tratate mai complex, altele mai simplist. Patty Fenn (Julia Roberts) e stereotipul producătorului de televiziune. Profesionistă şi dedicată meseriei, puţin cicălitoare, Patty e atât de deformată de profesie, încât în momentul în care cineva-i ameninţă echipa cu o bombă ea se îngrijorează de umbrele de pe faţa atacatorului. 

Poliţiştii sunt, desigur, mai mult sau mai puţin inutili, pentru că publicul deja ştie că Kyle e personajul pozitiv în toată povestea. E discutabil dacă această inutilitate este forţată pentru a nu stingheri desfăşurarea acţiunii sau e o critică subtilă a poliţiei, reflecţie a valului de antipatie faţă de poliţie din America. 

În „Money Monster“, George Clooney se reîntoarce în rolul de jurnalist, sau mai bine zis în rolul stereotip al jurnalistului, care nu se sfieşte să se folosească de trucuri ieftine pentru a-şi atrage spectatorii, se mulţumeşte să facă PR-ul marilor companii şi aruncă afirmaţii fără să le gândească foarte bine. Desigur, e foarte carismatic, nu urmează indicaţiile producătorului, şi de fapt toată persoana lui e un paravan ca să-şi ascundă viaţa tristă şi singuratică (are un copil pe care nu-l vede, nu suportă ideea să ia singur cina, etc).

Kyle Budwell e tânărul hotărât să-şi facă singur dreptate. Mai mult cu ajutorul norocului decât al intuiţiei, Kyle contribuie la dezvăluirea unui scandal economic cum nu vezi decât în lumea post-criza din 2008. Personajul lui Kyle e gândit astfel încât să-i reprezinte pe oamenii obişnuiţi, care nu înţeleg foarte bine cum funcţionează economia de care viaţa lor depinde. Kyle e simpatic şi, paradoxal, reuşeşte să fie cel mai normal personaj din tot filmul. Asaltul lui asupra lui Lee şi modul în care gestionează toată situaţia te face să te gândeşti că probabil sesiunea lui de pregătire pentru atac a constat în vizionarea a zeci de filme cu luări de ostatici şi câteva lucruri citite despre explozibile. Are trac, îşi aminteşte din când în când că e la televizor şi atunci îşi verifică poziţia. La un moment dat, are un rictus ciudat, care ar trebui să fie un zâmbet, când cineva îi face o poză în timp ce îl ameninţă pe Lee cu un pistol. 

Scena dintre el şi prietena lui e cel mai minunat lucru din tot filmul. Molly ( Emily Meade) e o tânără gravidă şi are, probabil, cel mai nefericit mod de a reacţiona la stres. Dar ce face scena minunată e că e reală în reacţii, chiar dacă se întâmplă să fie cele mai proaste reacţii posibile.

Walt Camby (Dominic West) e genericul corporatist alb, bogat, cinic până la limita sociopatului, a cărui întreagă personalitate pare că spune: „banii sunt cel mai important lucru pentru mine, moralitatea este un construct social“. Din nefericire, acest tip de răufăcător funcţionează pentru că îl vedem atât de des în realitate, pe ecranele televizoarelor noastre (câteva exemple: Martin Shkreli, care a crescut preţul medicamentelor pentru SIDA cu 5.000% pentru că poate, sau Giovani Becali). Poate că mai demult Walt Camby ar fi fost o exagerare, azi e doar un exemplu într-o înşiruire.

Menţiuni speciale primesc şi PR-ista Diane Lester (Caitriona Balfe), care pare ruptă dintr-un manual de PR, secţiunea: etică şi deontologie, sau Lenny cameramanul (Lenny Vennito), care îşi face meseria chiar dacă îşi riscă viaţa. 

Lecţia de viaţă

Aşa că ce face filmul acesta să fie mai mult decât o înşiruire de stereotipuri? Modul în care aceste stereotipuri reuşesc să reflecte realitatea. „Money Monster“ nu funcţionează ca un film împotriva capitalismului, până la urmă cu un buget de 27 de milioane ar fi şi ipocrit, ci ca o oglindă a unei societăţii cinice şi suprasaturată de emoţii false.

În final, povestea lui Kyle nu îi mişcă sau afectează în mod real decât pe Lee şi Patty, restul lumii merge mai departe. Oamenii care se uită la televizor nu se uită la o situaţie reală, se uită la un spectacol. Şi se comportă ca un public capricios, greu de mulţumit. Patty nu este, cum ai crede prima dată, insensibilă când se ocupă de detalii ca poziţia cameramanilor. Pur şi simplu ştie că publicul nu vrea să vadă doi oameni disperaţi, conştienţi că ar putea să nu supravieţuiască. Publicul vrea să vadă o poveste clasică, atent fabricată, în care nu moralitatea contează. 

Publicul, personajul colectiv al filmului, nu vrea să accepte realitatea ca pe realitate şi alege să trăiască în ficţiune. Ignoră avertismentele poliţiei şi stă să privească cum un om, despre care raţiunea îţi spune că este, măcar într-o anumită doză, labil psihic, ameninţă pe cineva cu o armă. De altfel, viaţa lui Lee nu înseamnă nimic pentru nimeni (în afară de el, de echipa lui şi, în mod ciudat, Kyle), pentru public el nu este o persoană reală nici măcar o secundă. 

Discursul lui Walt (oricât de clişeistic ar fi) întăreşte ideea că oamenii fug de realitate, că nu sunt interesaţi de fapte decât atunci când faptele nu sunt în favoarea lor, şi oricât am vrea să negăm acest lucru, are omul dreptatea lui. 

„Money Monster“ nu va fi un clasic, nici măcar unul din cele mai bune filme ale anului, dar e un film care spune un adevăr, care prezintă o versiune a lumii în care trăim şi care oferă câteva idei demne de conversaţie şi aprofundare.

Citeşte şi: Om bogat, om sărac sau Capitalismul a ajuns subiect de filme proaste VIDEO