Virtuozitatea-ţi poate lua ochii… dar nu hrăneşte spiritul

Şi totuşi, trebuie afirmat cu tărie, marea performanţă artistică este condiţionată de cultură. Nu neapărat de cea strict muzicală. Este condiţionată de consistenţa spirituală a comunicării artistice, de diversitatea relaţiilor pe care artistul este capabil a le stabili, a le fructifica, de capacitatea de a construi în mod sensibil şi inteligent, de a crea spaţiul viu al propriei dinamici interioare, iar aceasta în contextul lumii în care comunică, inclusiv în contextul lumii sale interioare. In aceste condiţii artistul devine credibil.

                            Astfel este credibilă Dana Borşan.

Foto: Pianista Dana Borsan

Nu cântă mult dar spune mult

Fiecare apariţie în concert este rodul unei idei, al unei elaborări asupra căreia artistul stăruie îndelung. Inclusiv privind aducerea acestei idei în fapt sonor. Realizarea devine exemplară. Dispune de firescul adresării, de adâncirea introspecţiei. Recitalul susţinut în Studioul de Concerte din str. Berthelot a avut drept obiectiv luminarea valorilor muzicii germane, a celei austriece din deceniile de sfârşit ale secolului XVIII, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, de la Haydn la Schumann şi la Johannes Brahms. Este, spre exemplu, perioada definirii stilului pianistic vienez etapă în constituirea căreia Haydn a avut un rol hotărâtor. Uimitor lucru, această Sonată în do major, Hob XVI 48, scrisă de autor în anul răsturnărilor celor mari în plan european, anul revoluţiei franceze, perioadă a maturităţii artistice a compozitorului, denotă atitudinea unei retrageri la nivelul unei pilduitoare senectuţi.

                         Este lumea în care pătrunde Dana Borşan.

Virtuţii ale performanţei celei mari

Limpezimea gândului, claritatea, unitatea complexului timbral, aduce valori imuabile ale echilibrului stabilit între lumea interioară şi abordarea pozitivă, mereu constructivă privind relaţia cu lumea din afară. Relaţia dintre părţile lucrării, dintre Andante con espressione şi Rondo – Presto devine logică. Tentaţiile ademenitoare ale curentului Sturm und Drang întâlnesc aici echilibrul construcţiilor clasicismului. Regăsim la Dana Borşan vocaţia marilor construcţii; mă refer la evoluţia savant concepută a variaţiilor din Studiile Simfonice de Robert Schumann dar şi la arhitectura amplă, magistral susţinută pe parcursul celor cinci părţi din Sonata în fa minor de Johannes Brahms; este un opus monumental, de tinereţe, o lucrare în desfăşurarea căreia autorul pregetă a se despărţi de marile valori ale clasicismului.

Una dintre împlinirile recitalului susţinut de Dana Borşan o constituie tocmai fermitatea cu care artista susţine valoarea ideatică a acestui echilibru. O face în condiţiile în care, la noi, în contextul vieţii noastre muzicale, cultura recitalului cameral se află actualmente pe cale de disoluţie. Recitalul drept formă a prezenţei artistice personalizate se mai află în atenţia unui restrâns grup de maeştri ai genului; majoritatea dispun de obligaţii prioritare de natură pedagogică. Este practicat de cei tineri; iar aceasta dat fiind faptul că ajung greu să colaboreze cu ansamblurile simfonice din ţară. Dana Borşan se constituie într-o excepţie.

Marginalizare? Nepăsare?   …din partea S.R.R.

Care pot fi, oare, motivele pentru care – nu poţi să nu constaţi acest aspect – recitalul la care mă refer a avut parte de o promovare minoră, de un afişaj marginal, de un program de sală absolut derizoriu ca formă grafică? Sunt aspecte cu totul contrare bunelor uzanţe practicare de

Societatea Română de Radiodifuziune; nu fac onoare instituţiei! Instituţie care ştie foarte bine, de altfel, să facă promoţia cuvenită propriilor manifestări.

Muzica noastră în actualitatea vieţii de concert.

Iată, pe de altă parte, o preocupare firească ce intră în fişa postului, departamentului Formaţiilor Muzicale Radio! Am în vedere susţinerea valorilor componistice ale ţării. Mă refer de această dată la Jazz Concert pentru harpă şi orchestră, lucrare a compozitorului clujean Ede Terenyi. A fost prezentat de acest magistru al instrumentului său care este Elena Ganţolea de această dată în compania Orchestrei Naţionale Radio, a dirijorului Gerd Schaller. Concertul se constituie într-un hibrid captivant ce tinde a îmbina valorile genului clasic, tradiţional, cu cele -  atât de diferite! -  ce privesc caracteristicile muzicii de jazz. Aspectul continuu variaţional al acesteia îşi găseşte împlinirea pe parcursul unei mişcări polifonice, în secţiunea passacagliei. Lucrarea defineşte trei stări jazz-istice diferite, pigmentate de o orchestraţie savuroasă, de ritmuri antrenante, de solo-uri ce oferă satisfacţii instrumentiştilor ansamblului dar şi publicului.

Elena Ganţolea, temeinic muzician, strălucit solist.

Cu totul captivantă se dovedeşte a fi evoluţia solistică; Elena Ganţolea este artistul ce dezvoltă o experienţă pe cât de diversă pe atât de uriaşă; de muzician de ansamblu, de solist, de artist ce face priză cu spiritul însuşi al muzicii. Acurateţea formulărilor muzicale, rafinamentul timbral, coloritul ferm stăpânit al sonorităţilor instrumentului solistic, conferă strălucire, un farmec pitoresc  agreabil acestui opus concertant scris de autor la solicitarea specială a solistei şi, evident, dedicat acesteia. (Foto: Harpista Elena Ganţolea)

Romantismul muzical rus, o preferinţă a melomanilor noştri.

Nu poţi să nu constaţi, de la o stagiune la alta, de la o lună la alta, în concertele instituţiilor noastre muzicale creaţiile şcolii ruse de secol XIX, de secol XX, îşi dovedesc o prezenţă aproape constantă. Spre satisfacţia publicului, spre buna comunicare a instrumentiştilor. De la Ceaikovski la Stravinski – evident, lucrări din perioada rusă, şi de aici la muzica lui Rachmaninov, iată un traseu al preferinţelor, al satisfacţiilor publice vis-à-vis de acele opus-uri ce solicită o migăloasă aplecare din partea dirijorului, a ansamblului, şi sunt percepute, sunt asimilate cu imediată satisfacţie de către publicul meloman. De către publicul concertelor simfonice ale Filarmonicii, spre exemplu.

Momente ale performanţei celei mari în compania Filarmonicii bucureştene, a dirijorilor Andreescu şi Badea.

Două dintre concertele recente nu pot trece fără comentarii. Mă refer la cele conduse de dirijorii Horia Andreescu şi, respectiv, de Christian Badea. Recunosc, nu mă aflu printre admiratorii acelui spectaculos opus care este Uvertura de concert 1812 de Ceaikovski. Este o muzică ocazională datorată unui mare maestru. Am avut parte de o realizare mai rar prezentată în sălile de concert, la noi; de această dată în compania Corului Academic al Filarmonicii, ansamblu condus de Iosif Ion Prunner. Momentul de specială greutate al întregului concert l-a constituit Suita Pasărea de foc de Igor Stravinski, lucrare de uimitoare virtuozitate orchestrală, de mare rafinament al combinaţiilor timbrale.

Preţios apare faptul potrivit căruia relaţia membrilor ansamblului cu dirijorul, cu Horia Andreescu, a fost una de mare eficienţă în valorificarea minuţioasă a aspectului sonor imagistic, aspect marcat, aici, de o încântătoare viziune poetică ce argumentează mişcarea, ce susţine tablourile basmului.

Aceleiaşi perioade a primelor decenii ale secolului trecut îi aparţine şi Simfonia a 2-a, în mi minor, de Serghei Rahmaninov. Este un opus imens, comparabil doar sub acest aspect cu marile opus-uri bruckneriene. Neoromantismul lui Rahmaninov extinde aria interogărilor puse cu decenii în urmă de Ceaikovski; este meditaţia susţinută de o generoasă confesiune privind sensurile existenţei petrecute între credinţă şi dezamăgire, pe drumul speranţei drept argument al încrederii. Badea dispune de vocaţia de constructor al marilor spaţii orchestrale. Este un opus foarte rar prezentat la noi în sălile de concert, o lucrare ce nu poate fi concepută în afara unei teribile susţineri interioare absolut necesare realizării acestei grandioasei construcţii simfonice.

Foto: Dirijorul Christian Badea

 

 

 

Articolul a apărut în nr.11, al săptămânalului România Literară.