Am regăsit cursivitatea atent antrenată a fluxului simfonic pe care dirijorul îl dezvoltă cu aleasă generozitate; …acel conduct în care se adună elemente ale simfonismului wagnerian, polifonia cromatică hranită de simţul acut al improvizaţiei organistice pe care autorul o stăpânea în mod absolut; am regăsit valoarea de semnificaţie, tipic franceză, a transparenţelor unor sonorităţi maleabile care adună, care topesc sunetul lemnelor în sonoritatea corzilor. Indiscutabil, muzicienii ansamblului au fost cooperanţi, s-au implicat cu vădit entuziasm profesional. Sunt aspecte pe care le-am putut observa în bună parte şi în concertul de vineri; temperamentul artistic al şefului de orchestră devine constructiv atunci când este atent stăpânit.

Claire Huangci – pianista-spectacol

Dar evenimentul cu totul pregnant al acestor seri de muzică a fost oferit de tânăra pianistă americano-chineză Claire Huangci. Mă refer în primul rând la realizarea acestei partituri de puternică expresie care este Concertul în sol minor de Serghei Prokofiev; a fost compus în urmă cu aproape un secol şi se încadrează în marele curent al modernismului vest-european, cel care a primenit, în perioada deceniilor interbelice, în toate domeniile artistice, o bună parte a atitudinilor dar şi a mijloacelor. Este atitudinea puternic volitivă a creatorului aflat în acţiune, a muzicianului protagonist, a performerului motivat de vocaţia creaţiei. Iar relaţia solistului cu dirijorul, cu orchestra, sunt determinante. Aici am asitat la punctul crucial al întâlnirilor de supremă eficienţă privind temperamentul artistic, profesionalismul imbatabil, relaţia bună cu ansamblul orchestral. Că Mozart – în anume limite – poate deveni contemporanul nostru… ne-o demonstreză tânăra pianistă atunci când, la cererea insistentă a publicului, oferă acea suculentă parafrază la Marşul turcesc în versiunea atât de pitorească, de iz transatlantic, datorară pianistului Fazil Say. Indiscutabil, şi în acest caz solista oferă un autentic show al virtuozităţii transcendentale.

Tot la Filarmonică revenirea periodică a maestrului Christian Badea susţine nivelul înalt al profesionalismului unui ansamblu care se dovedeşte a fi, în continuare, prima orchestră simfonică a ţării. 

Susţine, spre exemplu, o politică inspirată privind evidenţierea personalităţilor solistice ale Filarmonicii pe parcursul unui întreg concert dedicat acestora, anume flautistului Ion Bogdan Ştefănescu, oboistului Adrian Petrescu, cornistului Ioan Gabriel Luca.

Pe de altă parte, concertul-medalion dedicat creaţiei lui Robert Schumann a întărit o dată în plus valorile unei relaţii cu totul eficiente, stabilite între şeful de orchestră şi ansamblul pe care îl conduce. Christian Badea este muzicianul care construieşte şi împlineşte inclusiv din punct de vedere spiritual muzica pe care o comunică.

Simfonia în mi bemol major, Renana, de Schumann, a beneficiat de valorile unei arhitecturi clasice, cu totul echilibrate, argumentate de această dată de consistenţa marilor episoade romantice privind trăirea artistului întru natură. Este originalitatea cu totul aparte a acestui geniu aparte al secolului, cel care înnobilează natura umană sub semnul înalt al viziunii poetice. Este grandoarea naturii plasate sub semnul poeziei! Şi este important de observat, dirijorul se lasă pătruns de datele viziunii schumanniene, le reţine, găseşte mijloacele în acest sens, comunică. O face convinător atât faţă de publicul meloman cât şi de muzicienii ansamblului.

Bucuria revenirii tânărului violoncelist Gabriel Schwabe

În cadrul aceluiaşi program, revenirea pe scena Atheneului a tânărului violoncelist Gabriel Schwabe ca solist al Concertului datorat lui Robert Schumann, readuce bucuria cunoaşterii evoluţiei acestui tânăr muzician care abea a împlinit douăzeci şi cinci de ani. Muzicalitate emoţionantă, virtuozitate înaltă, o nelinişte interioră care propulsează evenimentele discursului mizical într-un tempo alert; în consicinţă, voit sau nu, momentele finalului lucrării ajung a fi deplasate prioritar în zona unei agilităţi pregnante.

Revenit de această dată din Statele Unite, tânărul dirijor româno-american Cristian Măcelaru revine pe scenele bucureştene câştigând în egală măsură simpatia publicului, aprecierile muzicienilor orchestrelor, ale presei de specialitate.

Aparţine noului val al tinerilor şefi de orchestră care pătrund în spaţiile importante ale vieţii muzicale, pe continentul nord-american, în Europa. Nu se simte complexat de datele tradiţiei muzicii clasico-romantice vieneze, de datele simfonismului lui Johannes Brahms. La Atheneul Român, un întreg concert a fost dedicat muzicii acestuia. In compania orchestrei Filarmonicii bucureştene a făcut o încercare temerară, aceea de a apropia prima Simfonie în do minor, de dinamica lumii actuale, a începutului de secol XXI. Nu o face bruscând sonorităţile, agitând tempourile. Este drept, mişcarea este animată, sonoritatea orchestrală pierde densitatea tradiţională, compactă, în favoarea unor trasparenţe timbrale mai apropiate spiritului francez al muzicii. Este o căutare sincer animată de buna simţire a muzicianului curios care investighează teritorii cunoscute pentru a arunca o privire proaspătă asupra acestora. 

Poate mai puţin profundă dar sinceră. Sunt de aşteptat rezultatele în timp ale acestui demers care tinde a disloca o tradiţie cu intenţia de a ne apropia pe noi, oamenii acestui timp, de valorile altor timpuri.

Twarowska, artistul perfecţiunii stilistice

În prima parte a aceluiaşi concert, în compania orchestrei, a Corului Academic al instituţiei, ansamblu condus de maestrul de cor Iosif Ion Prunner, mezzo-soprana a prezentat celebra Rapsodie pentru alto, cor bărbătesc şi orchestră, un opus vocal-simfonic major al romantismului secolului al XIX-lea.

Este artistul unei maturităţi depline în arta cântului; experienţa vieneză câştigată pe scena primului teatru liric al Austriei este de recunoscut; …de la controlul absolut al aparatului vocal la claritatea dicţiunii, la susţinerea amplă a frazei muzicale hrănită de o emoţie inspiratoare care autentifică puritatea stilistică a relaţiei dintre cuvânt şi muzică. Este un artist, o voce care dispune de talentul unei preţioase, al unei semnificative comunicări. În privinţa dicţiunii în arta cântului…; corul Filarmonicii ar putea avea în acest caz un bun exemplu.

SOS! Un concert-maestru pentru Filarmonica bucureşteană!

În alt sens; …este, totuşi, de salutat invitaţia pe care instituţia Filarmonicii o face apelând la experienţa unor concert-maeştri sosiţi de peste hotare, muzicieni care conferă sporită siguranţă evoluţiei orchestrale pe relaţia cu şeful de orchestră, cu întregul ansamblu. Mă refer la violonistul David Lefèvre, concert-maestru al Orchestrei Filarmonicii din Monte-Carlo, la violonistul Robert Puskas, concert-maestru al orchestrei Filarmonicii din Budapesta, muzicieni care, în vremea din urmă, au asigurat Filarmonicii bucureştene poziţia primei viori. Şi în această situaţie, folosirea serviciilor externalizate se dovedeşte a fi folsitoare. Pe ce durată, însă? Instituirea unui concurs naţional-internaţional pentru ocuparea – cum este firesc – a două posturi de concert-maestru… ; este un deziderat normal în actualul context european.

Materialul a apărut anterior în revista „România Literară“