Memoria prezentului

Suzana Fântânariu

Timişoara şi-a votat un alt viitor la alegerile locale, unul demn de trecutul său multicultural, optând, pentru funcţia de primar, pentru un neamţ expert în administraţie publică, locuitor al oraşului de vreo 18 ani.

Întâmplarea (sau predestinarea) a făcut ca tocmai la două zile distanţă de duminica alegerilor locale, la Galeria Calpe, artista Suzana Fântânariu, altă timişoreancă prin adopţie, să îşi verniseze încă una din personalele sale, prin care propune privitorului tot o schimbare, cea a perspectivei din care vedem cotidianul.

Sertare şi-a intitulat noua expoziţie artista care şi-a legat viaţa şi cariera, la maturitate, de oraşul de pe Bega, bucovineanca devenind şi timişoreancă, după ce a studiat la Iaşi şi la Facultatea de Arte Plastice din Cluj unde, ca şefă de promoţie, şi-a putut alege cea mai bună repartiţie disponibilă în 1976, la Liceul de Arte din Craiova.

FOTO: Colecţie privată

Cincisprezece ani a închinat Suzana Fântânariu gravurii, experimentând diverse tehnici şi posibilităţi expresive, legate de suport şi de materialele intermediare pe care le-a folosit, lemnul sau metalul. Treptat, cele două dimensiuni nu i-au mai fost de ajuns, a simţit nevoia volumetriei.

Într-un Portret în acvaforte pe care i l-am dedicat artistei la Televiziunea Română, la întrebarea: “ Când aţi evadat din bidimensional?”, mi-a răspuns: “În 1990 am evadat de-a binelea. Obiectele mele pe tema Ambalaj pentru suflet sunt propriile mele gravuri care constituie epiderma acestor personaje. Eu am spus că e un ambalaj pentru suflet, dar sigur că e o uşoară persiflare şi poate puţin cinism la adresa corpului.”

“Sunt ca o apă curgătoare, nu mă pot opri decât atunci când o căldură toridă m-ar secătui”, îmi mărturisea Suzana Fantanariu, la vârsta nostalgiilor echilibrate de sensul speranţei, la jumătatea vieţii, adică.

De câţiva ani buni, artista a găsit o cale nouă de expresie, ce a ponderat atracţia spre monumentalul întrupărilor, în favoarea unui discurs plastic care reconciliază desfăşurarea plană cu cea spaţială, cum se întâmplă cu lucrările sale din cea mai recentă expoziţie. Construindu-şi Sertarele, artista a continuat însă acelaşi filon reflexiv şi emoţional, ce îngemănează un anumit ataşament trist, cu o discretă distanţare ironică faţă de obiectele cotidianului nostru.

Ea practică demult acest exerciţiu al memoriei, o navetă fabuloasă între prezent şi trecut, alcătuindu-şi discursul plastic prin juxtapunerea neaşteptată a obiectelor umile, care încă ne mai înconjoară, deşi pare că le-am dat uitării. Din aceste alăturări ale banalului devenit artistic, se nasc semnificaţii de o învăluitoare melancolie, uşor zeflemitoare. Căci, extrase din cotidianul lor şi înghesuite în Sertare, obiectele-semn ale Suzanei Fântânariu ne uimesc prin ineditul asamblării (dar într-un sertar poţi uita multe, nu-i aşa?). Ele ne insuflă în acelaşi timp o nelinişte existenţială, fiindcă, oric um ar fi aşezate, însăşi prezenţa lor patinată ne aminteşte poruncitor că fugit irreparabile tempus, iar ce am iubit poate cândva, fiinţă sau obiect, azi nu mai este decât o vechitură ponosită.                                                                

În acelaşi Portret în acvaforte de la sfârşitul anilor ‘90, artista declara: ”Pe mine materialele derizorii nu mă sperie, nu am tentativa de a gândi perisabilitatea ideilor în funcţie de aceste materiale perisabile. E fascinant să vezi cum din lucruri umile, din materiale umile, poţi să transmiţi un mesaj foarte adânc, foarte sobru şi foarte important.”

FOTO: Expoziţia Sertare, 2020

Această în-semnare a umilităţii banalului, extragerea produsului comercial din regnul utilitarului pentru care a fost creat şi plasarea lui în cel al discursului plastic reprezintă o dublă victorie a semnificaţiei artistice. Ea încorporează istoria atingerii umane a obiectului, în noul context vizual, alcătuit fie prin bizare alăturări ce incită gândul, fie prin reinterpretări nostalgice, ale unor imagini clasice ale artei, aşezate şi ele într-un nou context (un nou sertar).

Prin operele sa, Suzana Fântânariu face un exerciţiu maieutic

s

, conducându-l, cu ironie reţinută, pe privitor pe calea aflării adevărului ascuns în spatele aparenţelor umile. A dovedit, de altfel, că are o vocaţie de îndrumător al minţii şi în domeniul practicii artistice, fiind, după absolvire, mentor al elevilor Liceului de Arte din Craiova (între ei, Marian Zidaru şi Dup Darie), iar apoi al studenţilor Facultăţii de Arte şi Design a Universităţii de Vest din Timişoara.

FOTO: Expoziţia Sertare, 2020

Cine crede că artista se joacă, aducând pe simeze lucrurile pe care în viaţa de zi cu zi poţi întinde mâna ca să le apuci, se înşeală în mare parte, căci selecţia elementelor componente ale operelor ei nu este întâmplătoare, juxtapunerea lor este îndelung gândită, cu scopul de a revela noi semnificaţii.

Tot în emisiunea de televiziune citată, Suzana Fântânariu îşi caracteriza succinct demersul artistic, iar ce spunea atunci este valabil şi azi: “Arta mea este spectaculoasă numai aparent, dar, de fapt, este uşor filosofică şi mesajul meu cel mai important este că am dorit să configurez o parte din problematica lumii contemporane, fără să uit de traseul şi de filonul cultural universal.”

Noua expoziţie, Sertare, de la Galeria Calpe din Timişoara este un nou prilej pentru amatorii de artă, de a se lăsa antrenaţi în jocul serios al dezgolirii şi recompunerii, propus de o artistă care nu a acceptat niciodată calea facilă de a ajunge la public.