Maşinăria Afrim
0
Cu doar o săptămână înainte de premieră, regizorul Radu Afrim strângea ultimele şuruburi ale spectacolului „Câtă speranţă“, apelând la toate cunoştinţele lui de mecanică teatrală fină. Într-o singură zi, la o singură repetiţie, în doar patru ore, s-au schimbat câteva sute de replici, un regizor s-a supărat de zece ori şi a râs de vreo 20 de ori.
Avertisment: niciun personaj nu va fi rănit la aceste repetiţii. Deşi Dorina Lazăr va fi tăiată în două şi se va sufoca în cutia unui magician, Radu Afrim se va alinta cu o criză de nervi, Ionel Mihăilescu îşi va scrânti piciorul, Antoaneta Zaharia se va îneca cu câţiva mililitri de sânge care îi vor şiroi triumfător din nas, iar Pavel Bartoş îşi va război caninii cu o pâine cam tare. Într-un cuvânt (înmulţit cu patru): magie, sânge şi sudoare. Şi teatru.
Radu Afrim montează la Teatrul Odeon din Bucureşti spectacolul „Câtă speranţă", care va avea premiera sâmbătă, 13 şi duminică, 14 februarie, la ora 19.00. Până atunci, pune la punct ultimele detalii. După calculele noastre, i-au rămas cam 100.000 de detalii de pus la punct: pentru că sângele curge de jos în sus, nu de sus în jos, e întuneric acolo unde ar trebui să fie lumină, actorii nu sunt avertizaţi când trebuie să intre în scenă şi îşi încalecă momentele, butaforia nu este ce pare a fi, adică un exemplu de calitate şi funcţionalitate, actorii sunt crispaţi, deşi ar trebui să râdă, şi nervoşi, deşi ar trebui să fie calmi. Pe scurt: nişte repetiţii obişnuite.
Până când îşi va demonstra fiabilitatea, chiar şi maşinăria Afrim este un mecanism care se mai opreşte în drum, căruia i se ridică deseori capota, căruia i se mai leagă două cabluri între ele şi care se împleticeşte până la prima intersecţie.
Este o zi obişnuită şi Radu Afrim are programate repetiţii la scenă, de la 10.30 până la ora 14.00.
Se află în faţa primului posibil „şnur", o repetiţie cronometrabilă, foarte apropiată de forma finală a spectacolului.
Ce a născut Dorina Lazăr
Regizorul stă aşezat la o masă, în primul rând, şi priveşte scena pe care se aliniază imediat toată distribuţia. Rodica Mandache îşi face apariţia într-un costum negru, strălucitor şi în papuci turceşti, de plajă, cu arici. Este somată să-şi înlocuiască comoditatea cu o pereche de pantofi cu toc cui.
Actorii încep să cânte (live) şi să danseze (tot live, că doar n-or face play-back). „Imediat vă vom arăta o dragoste cum numai la Odeon se poate vedea!". Întreprinderea de Spectacole Sărite de pe Fix Afrim S.A. începe să bage cocs în cuptoare.
Afrim: Se citeşte pe faţa voastră stres! Feţele sunt absolut chinuite!
Pavel Bartoş: Radu, spune cine e chinuit! (ironic) Unii se străduiesc, să ştii!
Rodica Mandache: Lasă, dragă, că aşa o fi!
Vlaicu Golcea: E începutul spectacolului şi aveţi un moment de maximă expunere. Toată lumea vrea să vă vadă. Şi vede oameni timoraţi! Nu mai spun că unii dintre voi ar trebui să înveţe şi textul!
Actorii cântă cu aplomb, chiar dacă lavaliera se scurge din Dorina Lazăr ca un cordon ombilical. Cere asistenţă, constatând amuzată: „Eu am născut ceva"...
Vocile lor se sting într-o hărmălaie veselă.
Poză. Actori încremeniţi. Cortina se ridică.
Afrim: Stooop! Îmi distrugeţi decorul cu lumina asta! Stooop! E prea mult fum!
Dorina Lazăr, taxând managerial excesul de zel: „Măi, n-aţi auzit că nu se mai dau prime? Nu mai băgaţi atâta fum!"
Ionel Mihăilescu intră în scenă şchiopătând, deşi rolul nu i-o cere. De la prea mult fum. A intrat dintr-o laterală întunecată, a alunecat pe podeaua plină de grăsime şi a călcat strâmb. Maşiniştii de la Odeon se invită unii pe alţii să rezolve problema.
Dorina Lazăr: Eu zic să-l chemaţi pe prim-ministru şi să dea el cu mopu'!
Cu toate acestea, repetiţiile înaintează. Deşi, până la ora 14.00, data de finalizare a repetiţiilor, Afrim şi compania vor constata că au trecut în revistă doar patru dintre cele peste 20 de scene ale spectacolului.
Fierăstrăul plin de sânge
Asistăm la o scenă în care Ionel Mihăilescu trebuie s-o taie în două pe Dorina Lazăr. Pare a fi momentul suprem de răzbunare a angajaţilor, pe directoarea Dorina Lazăr. Victima este aşezată într-o cutie şi uitată acolo. Putem doar să ne imaginăm câte grade se acumulează în acel spaţiu strâmt, în care o actriţă aşteaptă să fie gâdilată cu fierăstrăul.
Rodica Mandache: Ha, ha, în ce căldură stă la copt... Toată lumea e răzbunată!
Replica din fundal e doar o completare la polemica stârnită între maşinişti, Radu Afrim şi scenografa Iuliana Vâlsan. Mai întâi, Afrim se întreabă de ce fierăstrăul e deja plin de sânge, deşi nu s-a tăiat nimic cu el, de ce sângele e subţire ca o ciorbă, iar Iuliana Vâlsan nu e mulţumită de cartonul care se umple cu lichidul respectiv şi care nu mai poate fi scos din scenă fără să se verse. Găsesc soluţia: să lipească de carton un burete alb, lucru care se poate face rapid - nu e mare scofală artistică, nu e mare muncă de creaţie... În tot acest timp, Dorina Lazăr se învineţeşte în cutie. În sfârşit, magicianul o taie, apoi o taie şi din scenă, personajul feminin moare, iar Dorina Lazăr e sănătoasă tun.
În scenă intră Gabriel Spahiu, care joacă rolul soţului Dorinei. Îşi pierde răbdarea şi îi cere socoteală magicianului Ionel Mihăilescu.
Magicianul: Nu-nţeleg care e problema.
Spahiu: Problema este nevastă-mea. Acum câteva clipe aţi avut amabilitatea s-o tăiaţi în două.
Vă asigurăm că această scenă nu are happy-end.
Afrim, spectator-maratonist
Radu Afrim scrie puţin, se mişcă mult, face diverse desene pe hârtiile albe, fără a lăsa să se vadă vreun talent desăvârşit. Fuge din primul rând către mijlocul sălii, apoi în ultimul rând, de parcă ar fi un spectator care îşi caută ceasul pierdut pe sub vreun scaun. De fapt, el caută unghiurile moarte, vrea să se asigure că fiecare spectator are maximă vizibilitate şi nu pierde nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă.
Revine în primul rând, tocmai la timp pentru a suferi cel mai mare şoc din ora respectivă. Liana Mărgineanu apare pe scenă cu o perucă grotescă, deloc prevăzută în scenariu.
Radu Afrim: Nu se poate aşa ceva. Măi, nu vă bateţi joc. Dă-o jos, imediat!
Liana Mărgineanu: V-am zis că n-o să-i placă?
Radu Afrim: Lăsaţi-mă să-mi revin din şoc! Că nu-mi revin! Aţi pus o perucă fără să mă întrebaţi pe mine?
Tăcerea devine de piatră. Sunt peste 120 de situaţii de costume în spectacol, actorii se schimbă cu ochiul pe cronometru, iar o asemenea iniţiativă poate da totul peste cap.
Mai multe spectacole într-unul singur
„Câtă speranţă" este un spectacol în care magicienii nu sunt ceea ce par a fi, un spectacol în care aflăm că Austria şi Australia s-ar putea să nu existe şi că pământul este plat (şi alte adevăruri care ne vor oripila). De fapt, sunt mai multe spectacole într-unul singur. Cel puţin, repetiţiile asta au lăsat să se înţeleagă: că dialogurile sunt absurde, că monologurile sunt tăioase, că teatrul este social şi că Rodica Mandache este nervoasă. De ce? Pentru că nu ştie pe unde să iasă din scenă cu un cărucior. Pentru că acest cărucior este foarte greu şi l-ar lua chiar şi în braţe dacă ar putea să-l care, numai să rezolve o dată problema asta. Personajul Rodicăi Mandache izbucneşte într-o lacrimă, iar Rodica Mandache însăşi izbucneşte într-un protest: „Măăăi. Sunt 100 de probleme în spectacolul ăsta"!
Antoaneta Zaharia şi Virginia Rogin
Iuliana Vâlsan: Doamna Mandache, găsim o soluţie, nu vă mai supăraţi aşa!
Rodica Mandache: Nicio doamnă Mandache. Doamna Mandache nu e aici. Cum poţi să te cerţi cu ea dacă nu este aici?
O altă problemă este rezolvată din mers. Într-o scenă pe care o joacă împreună cu Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia încearcă s-o convingă pe aceasta că Austria există şi începe să-i deseneze o hartă imaginară, pe podea, cu degetul arătător.
Radu Afrim: Măi, Toni, tu nici după atâta timp nu ai o cretă? Aduceţi-i o cretă!
Spre Antoaneta Zaharia pleacă din culise o cretă, cu viteza luminii. O prinde şi mâzgăleşte sfânta scândură a scenei cu ea.
Radu Afrim: Vezi unde-o bagi, ca nu cumva să-ţi cadă!
Antoaneta Zaharia: O s-o bag în sutien.
(Şi o bagă în sutien.)
Radu Afrim: Toni, cum poţi să joci atât de nervos? Când o să ajungi s-o omori cum mai joci?
Antoaneta Zaharia se relaxează subit şi apoi îşi omoară partenera.
O scenă cu cârnaţi
În sfârşit, ajungem şi la Pavel Bartoş şi la momentul lui, la care se va râde cu lacrimi şi pe care Radu Afrim însuşi l-a remarcat la primele lecturi din piesele lui Hanoch Levin.
Pavel Bartoş: Hai, mai repede, să ajungem şi la scena mea, vreau să fiu şi eu fotografiat, vreau să se scrie şi despre mine.
Îşi intră repede în rol şi o împinge pe Antoaneta Zaharia într-o uşă, spărgându-i nasul. Rectificăm: Nu ei, ci personajului ei.
Radu Afrim: Toni, încearcă să fii demnă!
Toni e cât se poate de demnă, în timp ce se uită cum sângele îi părăseşte zglobiu nasul. Sângele îi ajunge în gât şi următoarea replică e horcăită. Dar Pavel Bartoş o înţelege, pentru că o ştie din piesă. Îşi părăseşte iubita fictivă, lăsând-o nesatisfăcută pe plan sexual; personajul ei încearcă să-l convingă pe un lăptar de prin apropiere s-o iubească un pic, dar scena amoroasă este ratată. E un fel de umor mut, cu încărcătură sexuală.
Mult timp după aceea, după cum vom afla din piesă, Pavel Bartoş va reveni în zonă şi se va îndrăgosti de cârnatul unei doamne în etate, care vindea hotdog. Apoi va ţine cel mai spumos şi viril monolog despre cârnaţi pe care l-am auzit vreodată.
Aici, toată lumea va râde în hohote şi se vor termina şi repetiţiile.
Un spectacol care va fi controversat
De la stânga la dreapta: Virginia Rogin, Ionel Mihăilescu, Dorina Lazăr şi Antoaneta Zaharia
„Câtă speranţă" este un cabaret satiric care pune punctul pe i-ul din clişeu şi care ţipă să ne trăim viaţa altfel. Ar putea fi încadrat de spectatorii mai sensibili în categoria „abject" sau „respingător". Unele spectatoare probabil că vor fi nevoite să se stăpânească să nu ţipe. Sau, dacă o vor face, vor răcni ca nişte leoaice care îşi plâng puii. Pentru că, de ce să nu recunoaştem, Radu Afrim are mulţi duşmani, deşi nu este manelist. Sunt acei oameni care consideră că regizorul obişnuieşte să transforme tot ce e mai scump pe lume în urină şi fecale. Şi în minciuni. Nu am spus-o eu, ci s-ar putea să auziţi toate lucrurile astea, cândva, într-un spectacol de teatru, pe „sfânta scândură a scenei". Poate chiar în acesta.
Info
Teatrul Odeon, Bucureşti
Câtă speranţă de Hanoch Levin, dramaturg israelian
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Iuliana Vâlsan
Muzica: Vlaicu Golcea
Traducerea: Doru Mareş
Coregrafia: Istvan Teglas
Video: Laura Iancu
Cu: Dorina Lazăr, Antoaneta Zaharia, Pavel Bartoş, Virginia Rogin, Ionel Mihăilescu, Gabriel Spahiu, Rodica Mandache, Liana Mărgineanu, Nicoleta Lefter, Călin Stanciu jr, Istvan Teglas
Premiera: 13 şi 14 februarie
Preţ bilete: 15.90 lei, 31.80 lei
Se încarcă comentariile...
