Oltea Şerban-Pârâu: Ce este diferit în aceastå lună iulie la Tel Aviv faţă de perioada similară din alţi ani? Toată lumea artistică europeană şi americană se află în stand by, putând prevedea cu greu momentul în care va veni ridicarea completă a restricţiilor în domeniul spectacolelor sau implicându-se în puţinele evenimente posibile la acest moment? Care a fost situaţia concretă în Israel? Şi care sunt acum reglementările exacte privind viaţa de spectacol şi respectiv accesul la celelalte obiective culturale?

„Scena culturală israeliană agonizează în continuare, fiind dominată, în aceste zile, de o stare de deziluzie şi de disperare”

M.S.: Israelul este o ţară cu totul specială în multe privinţe, fiind într-o ipostază aparte şi în ceea ce priveşte modul în care a evoluat aici pandemia de coronavirus. După o perioadă dificilă pentru populaţie, în care s-au aplicat măsuri stricte de izolare, de igienă şi de distanţare (acestea fiind puse în practică extrem de rapid şi de prompt, începând cu a doua săptămână din luna martie), la începutul lunii mai lucrurile arătau extrem de promiţător. S-au introdus măsuri de relaxare la fel de rapid, cum au fost aplicate şi restricţiile, cu două luni mai devreme – cu excepţia a două categorii principale de activităţi: turismul (graniţele rămânând în continuare închise) şi activităţile culturale. Părea însă că e doar o chestiune de două-trei săptămâni ca şi aceste ultime restricţii să fie eliminate, când situaţia a luat o întorsătură neaşteptată: numărul de infectări a început să crească din nou, într-un ritm tot mai ameţitor, în alte două luni ajungându-se, de la cîteva zeci de cazuri pe zi, la cifre situate în jurul a 2000 de infectări zilnice. De unde în luna iunie – după redeschiderea, cu respectarea unor anumite reguli specifice, a muzeelor, galeriilor de artă, obiectivelor culturale – se luase deja decizia de a se permite organizarea de evenimente, spectacole, concerte în spaţii închise cu cel mult 250 de spectatori, nedepăşindu-se 75 la sută din capacitatea sălii, s-a ajuns la retractarea, peste noapte, a acestor măsuri de relaxare atât de aşteptate de actorii scenei culturale, de artişti, de instituţiile de cultură şi – mai ales – de public. Astfel, speranţele operatorilor culturali israelieni – printre care şi institutele străine, cum e şi ICR Tel Aviv – de a reveni la o stare mai apropiată de normalitate, au fost din nou spulberate, în momentul de faţă părând doar o chestiune de timp luarea deciziei de a se reveni la măsurile stricte de lock-down total din lunile martie-aprilie… Aşa că scena culturală israeliană agonizează în continuare, fiind dominată, în aceste zile, de o stare de deziluzie şi de disperare, asemănătoare cu sentimentul călătorului însetat din deşert care, după ce întrezărise o oază în zare, încercând să se apropie de aceasta, realizează decepţionat că ceea ce văzuse era, de fapt, fata morgana… Aşa că, în momentul de faţă, nu se pot întruni un număr de peste 20 de persoane în spaţii închise, respectiv 30 în spaţii închise, ceea ce face imposibilă organizarea vreunui eveniment cu public, iar lucrurile deocamdată se îndreaptă spre a se implementa restricţii suplimentare, şi nicidecum măsuri de relaxare.

O.Ş.P. Şi în Israel, şcolile au fost închise aporoape complet din luna martie? Care a fost în mod concret situaţia? Ce se preconizează pentru toamnă în privinţa lumii şcolare şi universitare?

M.S. Aşa este: şcolile au fost închise undeva la mijlocul lunii martie, fiind însă redeschise aproape complet de la începutul lunii mai. Epidemiologii au opinat, ulterior, că unul dintre motivele principale ale recidivei pandemice în Israel, pe care mulţi o consideră ca fiind al doilea val al infectărilor cu coronavirus, a fost tocmai redeschiderea prematură şi insuficient pregătită a grădiniţelor şi şcolilor, renunţându-se foarte repede şi la organizarea „în capsule” a procesului de învăţământ. Adică, deşi atunci când s-a decis redeschiderea şcolilor, s-a cerut împărţirea claselor în grupe mai mici, care să participe alternativ la cursuri, treptat s-a abandonat acest sistem, copiii fiind lăsaţi să se întâlnească toţi între ei, ceea ce a condus la infectări în lanţ şi scăparea de sub control a situaţiei. În doar câteva săptămâni Israelul a devenit astfel, din punct de vedere epidemiologic, dintr-un model de bune practici, o ţară aflată în „zona roşie” a planetei, neexistând, în momentul de faţă, posibilitatea de a se călători din alte ţări către şi dinspre Israel, decât cu foarte puţine excepţii.

«Cerul» Israelului fiind, practic, închis, existând doar foarte puţine zboruri, turismul extern este, în momentul de faţă, la cota zero”

O.Ş.P. Israelul este un spaţiu în care turismul religios reprezintă o componentă importantâ a intrărilor în ţară. Ce se întâmplâ acum în acest domeniu?

M.S. „Cerul” Israelului fiind, practic, închis, existând doar foarte puţine zboruri, turismul extern este, în momentul de faţă, la cota zero. Cetăţenii străini nu pot intra în Israel, cu excepţia rezidenţilor permanenţi care, la fel ca cetăţenii israelieni, sunt obligaţi să stea în carantină 14 zile atunci când sosesc în Israel din străinătate. Biserica Mormântului Sfânt a fost, de altfel, închisă din nou cu câteva zile în urmă, ca parte a noilor restricţii datorate creşterii rapide a numărului de îmbolnăviri, după ce fusese redeschisă pentru public undeva pe la sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie. La fel s-a întâmplat şi cu alte obiective turistice şi religioase importante, care atrag un număr mare de vizitatori, credincioşi, unul dintre cele mai disputate subiecte în această perioadă fiind modul în care autorităţile ar trebui să gestioneze problema sinagogilor şi a altor lăcaşuri de cult, a căror închidere a suscitat multe dezbateri în perioada martie-aprilie, iar perspectiva unor noi măsuri asemănătoare stârneşte, iarăşi, nemulţumiri în rândul populaţiei religioase.
 

Menţinând un ritm intens al acestor evenimente online, am reuşit să creem o nouă (să îi zicem: pseudo-) normalitate”

O.Ş.P. Cum aţi parcurs această perioadă la nivel personal şi ca director al ICR Tel Aviv?

M.S. După o iniţială stare de şoc, în care, ca mai toţi, am avut şi eu dilemele mele existenţiale, am reevaluat situaţia inedită în care am ajuns şi am încercat să îi găsesc părţile bune, eventualele avantaje. Am descoperit astfel că izolarea îmi poate oferi răgazul de a mă întoarce spre mine însumi, de a efectua o atât de necesară introspecţie şi de a-mi reorganiza, într-o anumită măsură, priorităţile, lucru pe care cufundarea în rutina zilnică nu îl prea permite. Dacă aş fi să îmi analizez propriile reacţii din punct de vedere psihologic, am trecut prin toate etapele durerii: de la sentimentul iniţial de negare, apoi de revoltă şi de furie, la cel de târguială, de depresie şi de acceptare. Odată ce am acceptat situaţia, am trecut rapid la acţiune şi am încercat să îmi creez o nouă rutină, prin care să îmi ridic moralul. Cu toate că timp de aproximativ două luni am ieşit din casă numai pentru activităţile esenţiale premise de reglementările aflate atunci în vigoare, am încercat să menţin o intensă şi permanentă legătură cu lumea exterioară, inclusiv cu colegii de lucru – atât cu cei din Tel Aviv, cât şi cu cei de la alte reprezentanţe – prin întâlniri regulate pe platforme online, în general conferinţe Zoom. Descoperind avantajele şi eficienţa acestui mod de comunicare, am transferat în online cursurile de limba română organizate de ICR Tel Aviv – una dintre cele mai de succes activităţi ale noastre în Israel, de-a lungul anilor –, precum şi a unei anumite categorii de proiecte tradiţionale ale reprezentanţei noastre: seria „Cafeneaua românească”. Astfel, ICR Tel Aviv a fost chiar prima dintre cele 19 reprezentanţe ale Institutului Cultural Român care a iniţiat şi implementat proiecte culturale online, începând deja din a doua parte a lunii martie. Menţinând un ritm intens al acestor evenimente online, am reuşit să creem o nouă (să îi zicem: pseudo-)normalitate, publicul nostru obişnuindu-se repede cu aceste „Cafenele online”, aşteptându-le cu multă nerăbdare şi bucurie, săptămână de săptămână.

Piaţa culturală israeliană este puternic orientată către profit, nefiind de la sine înţeleasă existenţa acelor pârghii de susţinere din bugetul public

O.Ş.P. Cum au fost susţinuţi artiştii din domeniul muzicii şi teatrului în Israel? Vorbim despre un domeniu care face parte dintre primele închise şi ultimele deschise… Cum funcţionează în Israel acest domeniu, mai mult pe baze private, sau din subvenţie publică?

M.S. Piaţa culturală israeliană este puternic orientată către profit, nefiind de la sine înţeleasă existenţa acelor pârghii de susţinere din bugetul public, care există totuşi – de bine, de rău – la noi, în România. Este elocvent în acest sens cazul Teatrului Habima, teatrul naţional din Tel Aviv, care era în pragul falimentului încă de dinaintea pandemiei, în aceeaşi situaţie fiind şi Orchestra Filarmonică de la Ierusalim, dar şi alte prestigioase instituţii de cultură israeliene. Acestor instituţii pandemia le poate da acum practic lovitura de graţie, şi chiar în zilele acestea au loc proteste masive ale reprezentanţilor sectorului cultural, nemulţumiţi de lipsa măsurilor de protecţie care să atenueze şocul pe care l-a însemnat pentru ei închiderea instituţiilor de cultură, oprirea a aproape tuturor activităţilor din acest domeniu. Artiştii independenţi sunt, desigur, cei mai loviţi, având în vedere că ei nu beneficiază nici de acel venit provenit din îndemnizaţia de şomaj tehnic la care sunt îndreptăţiţi angajaţii permanenţi, dar care are e acordat numai pe o anumită perioadă de timp limitată de către asigurările sociale israeliene, termen care urmează să fie extins acum, cu apariţia acestui al doilea val al pandemiei.

O.Ş.P. Ce impact asupra activităţii ICR Tel Aviv a avut anularea sau amânarea tuturor proiectelor în curs?

M.S. ICR Tel Aviv a avut o perioadă fastă până la izbucnirea pandemiei. În anul 2019, Institutul Cultural de la Tel Aviv a aniversat 15 ani de existenţă, reprezentanţa marcând acest moment prin organizarea unor evenimente de amploare. Primul dintre aceste evenimente a avut loc la începutul anului 2019: gala de operă „Europa muzicală” de la YMCA Ierusalim, dedicat şi preluării, de către România, a Preşedinţiei rotative a Consiliului UE. A urmat „Festivalul filmului românesc în Israel” organizat, în aprilie, la cinematecile din Tel Aviv, Ierusalim, Haifa, Hertzlya, Holon, Sderot şi Rosh Pina. A doua ediţie, din octombrie 2019, a festivalului „Strada românească” de la Zichron Ya`akov a cunoscut un număr record de participanţi: peste 20 de mii. Anul aniversar „15 ani de ICR în Israel” a culminat cu Gala de operă românească, realizată chiar de Ziua Naţională a României la Teatron Yerushalaim. Un alt moment deosebit al anului 2019 a fost iluminarea clădirii Primăriei din Tel Aviv în culorile drapelului naţional, celebrând Ziua Naţională a României, primăria metropolei israeliene dând curs, în al doilea an la rând, iniţiativei ICR Tel Aviv. Aşadar, putem spune că pandemia ne-a lovit când eram în plină expansiune. Începând cu data de 15 martie, o însemnată parte a evenimentelor programate iniţial pentru perioada martie-septembrie 2020 au fost anulate sau amânate. Astfel, am fost nevoiţi să anulăm unele evenimente care, prin natura lor, nu puteau fi reprogramate în a doua parte a anului. Situaţia creată prin izbucnirea pandemiei a afectat şi participarea noastră la evenimente organizate în parteneriat cu instituţii de cultură israeliene, cum ar fi festivalurile internaţionale. Evenimentele de acest fel (în speţă, cele programate iniţial în al doilea şi al treilea trimestru) au fost anulate sau reprogramate pentru toamna anului 2020 – o perspectivă care pare din ce în ce mai puţin fezabilă –, sau pentru anul 2021. Încercăm să menţinem participarea, cu preponderenţă, la festivalurile de film, confirmându-se recent participarea noastră, în luna septembrie, la prestigiosul Festival Internaţional de Film Documentar din Israel „DocAviv”, trecut acum pe modul VOD – „video on demand”, cu filmele „Acasă, My Home” şi „colectiv”. Evenimente mari de „producţie proprie”, cum ar fi Festivalul „Strada românească” de la Zikhron Ya'akov, Săptămâna Filmului Românesc în Israel sau Spectacolul de operă de la Teatron Yerushalaim dedicat proiectului „Timişoara, Capitală Culturală a Europei-2021”, le-am grupat pentru ultimul trimestru al anului, neavând, însă, nici acum certitudinea că ele vor putea avea loc la datele (re)programate.

O.Ş.P. Ce proiecte online aţi realizat sau aveţi în plan la ICR Tel Aviv?

M.S. După cum am amintit adineaori, am adaptat unele proiecte tradiţionale, printre care populara noastră serie „Cafeneaua românească”, pentru diverse platforme virtuale, pe care le-am creat şi promovat în anii precedenţi, fapt care, iată, se dovedeşte a fi extrem de util în contextul situaţiei actuale. Astfel, am organizat, în întreaga perioadă de când sunt aplicate măsurile de izolare, evenimente exclusiv în mediul online, transmise prin „live streaming” pe pagina oficială de Facebook, pe canalul nostru de YouTube sau pe platforma Zoom. În urmă cu două luni am reluat şi seria expoziţiilor de la galeria noastră de artă de la sediul ICR din Tel Aviv, vernisajele având loc online, prin tururi virtuale, prima dintre acestea fiind expoziţia organizată de Ziua Internaţională a Copilului, intitulată „Si bunica mea e din România”. Implementăm acum şi un proiect online de care suntem foarte mândri, denumit sugestiv „Poezia bate pandemia”, în cadrul căruia, în fiecare seară, la aceeaşi oră, transmitem în premieră câte un recital de poezie românească, tradusă în limba ebraică, în interpretarea actorilor independenţi de la Teatrul Karov din Tel Aviv. Acest proiect – prin care omagiem şi personalitatea celui care a fost marele om de teatru israelian de origine română, Nicu Nitai, fondatorul Teatrului Karov – vine în sprijinul actorilor independenţi aspru loviţi de efectele pandemiei, fiind gândit oarecum „în oglindă” cu iniţiativa Ambasadei Israelului din România, care a derulat un proiect similar, de popularizare a literaturii israeliene traduse în limba română, precum şi de sprijinire a actorilor independenţi din România.

Cultura predominant orientală, dar şi clima de aici este de aşa natură, încât te îndeamnă să ieşi din casă, să socializezi, să participi la întruniri, să fii printre alţi oameni

O.Ş.P. S-a vorbit o perioadă despre o trecere în online, majoritară, din punctul de vedere al culturii. Cum este lumea la Tel Aviv? Pare dornică să revină în săli atunci când va fi posibil?

M.S. Israelienii sunt un popor care suportă destul de greu îngrădirile de orice fel, deşi au rezistat eroic în cele două luni de „arest la domiciliu”. Şi cultura predominant orientală, dar şi clima de aici este de aşa natură, încât te îndeamnă să ieşi din casă, să socializezi, să participi la întruniri, să fii printre alţi oameni. Distanţa personală fiind şi ea mai mică, decât în culturile vestice, e mai dificil să impui şi să păstrezi regulile de distanţare socială, decât în Europa sau în America. Aşa că e cu atât mai mare nerăbdarea ca perioada aceasta să treacă, să ne întoarcem la normal, la concerte, în sălile de spectacole, în locurile publice de cultură şi de divertisment.

„Ne rămâne spaţiul online, cu care ne-am acomodat destul de bine, aşa cum te poţi acomoda cu ghipsul de pe un picior sau un braţ rupt”

Însă deocamdată noutatea este aceea că se reînchid terasele restaurantelor, se reînchid plajele Mediteranei, cel puţin în week-enduri, şi perspectiva unor evenimente culturale „on-site”, deci nevirtuale, este tot mai îndepărtată. Aşa că ne rămâne spaţiul online, cu care ne-am acomodat destul de bine, aşa cum te poţi acomoda cu ghipsul de pe un picior sau un braţ rupt: te mai incomodează, mai ai mâncărimi pe ici, pe colo, dar cu timpul te obişnuieşti şi aştepţi să vină momentul când vei scăpa de el. Eu de altfel nu cred – sau cel puţin refuz să cred – în trecerea majoritară a conţinutului cultural pe online, deşi unele lucruri care se fac acum în mediul virtual sigur vor fi păstrate şi după pandemie, cel puţin cele care chiar merită să fie păstrate..

„Incertitudinea a redevenit principalul sentiment care îi încearcă pe toţi cei implicaţi în fenomenul cultural israelian

O.Ş.P. Care ar fi momentele reper din ceea ce s-a întâmplat la ICR Tel Aviv, în ultimele luni? Ce planuri au fost şi au dispărut? Ce planuri au şanse de concretizare în toamnă?

M.S. Primul moment de reper în acest suiş-coborâş emoţional a fost neîndoielnic acela când au fost amânate proiectele noastre din luna martie, în afara celor programate a avea loc în primele zile ale lunii. Pe data de 5 martie, la legendarul Teatru Alhambra din Jaffa, am reuşit să organizăm un spectacol cu participarea actriţei Liana Ceterchi, cu piesa intitulată „1919. Misiune regală la Paris”, dedicat personalităţii Reginei Maria a României, cu prilejul Zilei Internaţionale a Femeii, cât şi al Zilei Francofoniei. Au urmat şi alte evenimente conectate de Francofonie: pe 11 şi 12 martie a fost proiectat, la Cinematecile din Holon, respectiv Ierusalim, în cadrul Festivalului Filmului Francofon din Israel, filmul „Arest”, în regia lui Andrei Cohn, iar pe data de 13 martie ar fi trebuit să aibă loc tradiţionalul Târg al Francofoniei, la sediul Institutului Francez din Tel Aviv. Târgul, pentru care eram pregătiţi cu un stand românesc şi cu o expoziţie a artistei israeliene de origine română Anath Hanit, a fost anulat, aşa că ultimul eveniment care s-a mai ţinut cu public în Israel a fost tocmai proiecţia filmului nostru de la Cinemateca din Ierusalim, din 12 martie, ICR intrând astfel în analele istoriei prin dramatica marcare a momentului zero al „lock-down-ului Covid-19” în Israel... Următorul moment psihologic – trezirea din prima paralizie – cred că a fost 26 martie, când am inaugurat seria noastră de proiecte via internet prin prima ediţie a „Cafenelei online”, o continuare a consacratei noastre „Cafenele Româneşti”, evenimentele în sistem „live streaming” succedându-se săptămânal, începând cu acea primă ediţie-pilot. În luna mai, după cum spuneam, începuse să se întrevadă luminiţa de la capătul tunelului, aşa că ne-am refăcut şi noi planul anual de proiecte, concentrând – după consultarea partenerilor israelieni – pentru perioada octombrie-decembrie toate evenimentele de mare impact şi anvergură pe care le-am planificat pentru anul în curs şi pe care le-am amânat din cauza pandemiei. Ultimul moment de reper al acestui „montagne russe” psihologic – evident, un coborâş – a fost acela când, pe la sfârşitul lunii iunie, s-a revenit asupra deciziilor privitoare la reînceperea acţiunilor culturale, iar de atunci incertitudinea a redevenit principalul sentiment care îi încearcă pe toţi cei implicaţi în fenomenul cultural israelian.

O.Ş.P. Acoperă ICR Tel Aviv şi spaţii geografice apropiate din alte ţări?

M.S. Nu, din păcate situaţia geopolitică binecunoscută nu ne permite să ne extindem activitatea asupra întregii regiuni a Orientului Mijlociu, cu foarte mici excepţii şi într-o măsură extrem de limitată. Aş aminti aici Festivalul Internaţional de Orgă „Terra Sancta”, în cadrul căruia, în diferite ediţii, am susţinut participarea unor muzicieni români care au cântat în biserici creştine din Ierusalim, Nazareth şi Jaffa, dar şi din Bethlehemul aflat pe teritoriul Autorităţii Palestiniene. Cu excepţia acestui singur caz, al unui eveniment cultural transfrontalier şi prin faptul că Festivalul de Orgă „Terra Sancta” se desfăşoară, în afară de cele patru oraşe amintite, şi în Amman (Iordania) şi Rhodos (Grecia), nu vă pot da exemple în care ICR Tel Aviv ar fi fost implicat în proiecte care să se extindă în afara graniţelor Statului Israel.

O.Ş.P. Cum au abordat alte institute culturale din Israel criza actuală?

M.S. Şocul iniţial s-a resimţit puternic şi în Clusterul EUNIC din Tel Aviv, a cărei preşedinţie, din septembrie 2019, o deţine Institutul Cultural Român, şi din care fac parte institutele culturale naţionale şi departamentele culturale ale ambasadelor ţărilor membre UE care funcţionează în Israel. Colegii din EUNIC erau şi ei descumpăniţi, dezorientaţi, în primele săptămâni neprimind nici instrucţiuni precise din centralele lor, aşa cum nici dinspre centrala din Bruxelles a EUNIC nu prea venea lumină… Însă după ce ne-am mai dezmeticit, am început să ne regrupăm, ne-am întâlnit prin intermediul conferinţelor Zoom, am schimbat impresii, experienţe şi… „reţete” de evenimente online. Am regândit în noua conjunctură şi proiectele comune ale Clusterului, conturându-se două asemenea proiecte pentru perioada imediat următoare: o serie de podcasturi despre cum se vede viitorul Europei de aici, din Israel, precum şi un panel EUNIC în cadrul Ecoweek – un important ONG israelian cu care ICR Tel Aviv a colaborat bine şi în 2019 –, care se va desfăşura în acest an în format online, nefiind posibilă aducerea în Israel a conferenţiarilor europeni. Ziceam că am schimbat „reţete” între noi, în ceea ce priveşte proiectele fiecăruia, ne-am consultat şi ne consultăm în permanenţă în diferite probleme pe care le întâmpinăm cu toţii. Va fi nevoie să ne consultăm, de exemplu, şi în privinţa unor date libere din calendarul cinematecilor, având în vedere că festivalurile naţionale de film au prioritate pentru reprezentanţele diplomatice europene din Israel, datorită interesul crescut al publicului israelian pentru arta cinematografică. Iar acum, că toate festivalurile naţionale au fost amânate, va fi extrem de dificil să mai găsim date disponibile în calendar pentru fiecare ţară, până la sfârşitul anului. Concluzionând, aş spune că vâslim cu toţii în aceeaşi barcă, pe o mare cam agitată.

O.Ş.P. Şi o întrebare mai personală, cum vede sociologul Martin Salamon revenirea publicului  către manifestările culturale, cu aviditate sau cu teamă?

M.S. Şi una, şi alta. Cu aviditate, pentru motive lesne de înţeles, din moment ce au fost parcurse atâtea luni de „carantină culturală”, şi vor mai fi parcurse câteva. Cu teamă, iarăşi explicabilă, după ce israelienii au trecut prin experienţa unei false „relaxări” care a produs, în primă fază, un fel de descătuşare populară şi, în ultimă instanţă, un nou val de infectări. Această experienţă traumatică pare să conducă acum la o prudenţă dusă la extrem, autorităţile israeliene nepermiţând nici măcar evenimente culturale în aer liber, cu respectarea tuturor regulilor de distanţare. După ce s-au fript cu… shakshuka, israelienii vor sufla, probabil, şi-n iaurt.