Cu atât mai meritorii au fost demersurile organizatorilor, Agenţia de Impresariat Artistic ARTEXIM, aflată de trei decenii sub bagheta ultra-profesionistă a directorului său general, Mihai Constantinescu, trei decenii de succese în managerierea unui festival gigant, demn de comparaţii din toate punctele de vedere cu legendare manifestări similare europene precum Salzburger Festspiele sau BBC Proms. Nu mai trebuie repetate cifrele, doar spicuite. Timp de patru săptămâni, cea mai lungă durată din istorie, la Bucureşti şi în 11 localităţi din ţară are loc parada marilor formaţii orchestrale simfonice şi camerale, a dirijorilor iluştri, a soliştilor instrumentali şi vocali de renume, a tinerilor cu majore perspective etc., un total de 3500 artişti români şi străini. 37 de lucrări enesciene – o cifră record – fac parte din programe. „Oedipe” lipseşte însă. Sacrificiile s-au făcut prin reducerea numărului de locuri puse la dispoziţia doritorilor, prin renunţarea la ciclul baroc-clasic de noapte şi includerea unor mostre de asemenea muzică în restul programelor. Cât timp approach-ul stilistic a fost menţinut,  poate n-a fost rău, protejând spectatorii de cursele du-te-vino contra-cronometru între săli şi, mai ales, de o densitate prea mare de sunet. A dispărut şi colorata Piaţă a Festivalului. În fine, o analiză completă nu se poate face decât la finalul seriei celor paisprezece (!) ediţii conduse de Mihai Constantinescu pe parcursul a trei decenii, de acest remarcabil manager aflat acum în prag de pensionare pentru limită de vârstă. Cu evidenţieri de uriaşe şi durabile realizări, dar şi cu învăţăminte pentru viitor.

Glorie eternă lui George Enescu şi festivalului său! Un public avid de muzică bună le dăruieşte prinosul său de dragoste şi recunoştinţă, într-o atmosferă incendiară, aplaudând tot timpul prin standing ovations, cu un entuziasm de nedescris.

Paavo Järvi, Hilary Hahn

Deschiderea festivalului...

... a fost onorată de Filarmonica George Enescu, cu o orchestră aflată în seară fastă sub bagheta lui Paavo Järvi şi cu Sarah Nemţanu, concertmaestru invitat, autoarea unor notabile punctări solo în ultima mişcare a simfoniei de Rahmaninov. La început, Rapsodia română în Re major, op. 11 nr. 2 a regăsit o viziune analitică, ce a redat succesiunea de cântece şi jocuri populare inspiratoare, în tente melancolice, de o tristeţe apăsătoare, câteodată, încheiate discret, topite în neant.

A urmat performanta Hilary Hahn, ca solistă a Concertului în re minor op. 47 de Sibelius. Are un sunet de vis, protejat de dirijor în timpul efluviilor romantice, pe care le contrapune poetic. Energiile virtuoze ale părţii a treia Allegro, ma non tanto au impresionat. Hilary Hahn a iradiat sublimul în Sala Palatului prin cele două bis-uri bachiene, Largo din Sonata a III-a în Do major şi Giga din Partita a III-a în Mi major.

Serata inaugurală a fost încheiată de monumentala Simfonie nr. 2 în mi minor op. 27 de Rahmaninov în care construcţia complicată a fost redată printr-o perfectă evidenţiere a planurilor de către dirijor, pe deplin înţeles de instrumentiştii bucureşteni. Influenţele wagneriene (evident, „Lohengrin”) din partea ultimă Allegro vivace şi finalul ceaikovskian au încununat o lectură de mare valoare ce a îngemănat pe parcurs melodica liric-expresivă cu dramaticul turbulent, într-o alternanţă plină de savoare.

Sir Simon Rattle

Simfoniştii londonezi...

... au avut două apariţii de excepţională calitate, conduşi de Sir Simon Rattle, aflat la mijlocul mandatului său de director muzical al celebrei formaţii. A ales pentru prima seară un program Enescu-Stravinski, cei doi maeştri aniversaţi/comemoraţi în 2021. Clasa componenţilor London Symphony Orchestra s-a simţit de la prima atingere de arcuş sau primul sunet al unor alămuri deja renumite. Poemul simfonic „Isis” de Enescu (orchestraţie, Pascal Bentoiu) a fost impregnat de mister oedipian, susţinut şi de vocalizele impecabile ale sopranelor Corului Academic Radio. pregătit de Ciprian Ţuţu.

Sopranele Corului Academic Radio

Prima rapsodie, La major, op. 11 nr. 1, a încheiat serata, dirijorul propunând astfel un arc enescian care să încadreze două simfonii de Stravinski. Sigur că spiritualitatea care se degajă din rapsodie este mai greu de pătruns în specificul ei românesc, dar tratarea simfonică pe care Sir Simon Rattle a rezervat-o partiturii a oferit o versiune inedită, de ce nu, foarte valabilă. În fond, orice capodoperă poate fi abordată într-o diversitate de viziuni. Dorind să se integreze cât mai adânc melosului enescian, să-l insufle partenerilor de scenă, Sir Simon a eliminat pupitrul şi chiar a avansat un pas în mijlocul instrumentiştilor. A atacat primele măsuri cu discreţie şi subtilitate, a accentuat impulsurile contrastante, atingând explozii paroxistice. Faptul că şeful de orchestră a studiat sursele partiturii mi-a apărut evident cel puţin în intervenţiile piculinelor dinspre final, care sunau ca adevărate chiuituri umane în joc.

Simfonia în trei mişcări şi cea în Do major de Igor Stravinski au prilejuit consolidarea excelentelor impresii, binecunoscute de altfel, despre instrumentiştii londonezi. Energiile alămurilor, limpezimea partidelor de coarde, puritatea „lemnelor”, omogenitatea extremă au sedus. Iar bagheta lui Sir Simon s-a dovedit o constructoare detalistă a planurilor melodice atât de diverse, întreţesute alambicat.

Magdalena Kozena

În seara următoare, London Symphony Orchestra şi şeful său au oferit un program surprinzător de contrastant. Mai întâi lucrarea „Where are you?” pentru voce şi orchestră a compozitorului avangardist ceh Ondřej Adámek, născut la Praga în 1979. Un opus a cărui premieră mondială absolută avusese loc în 6 martie 2021 la München, dedicat special mezzosopranei Magdalena Kožená şi soţului ei, Sir Simon Rattle. La Bucureşti, evident, am asistat la prima audiţie românească. Merită expusă în fotograme. Succesiunea respectă aproape total realitatea.

Şuierături, vaiete, onomatopee, tânguieli, iarăşi şuiere (târâtoarele puteau fi invidioase), sunete grave „de piept”, toate ale mezzosopranei (o fostă mozartiană diafană), reproduse apoi meritoriu de instrumente, imitaţii de ţipete de păsări, în fine o temă melodică ultra-scurtă cu iz popular, reveniri la onomatopee, câte o notă înaltă bine impostată de artistă dar curmată de suspine, frânturi de vocalize grave, „How are you?”, „It's him”, cuvinte întrerupte de respiraţii maladive, ţipete „albe” pe gamă ascendentă, crescendo paroxistic în tutti orchestral, „Where are you?”, strigăt venit parcă din înfricoşătoare tenebre, după care se amintesc calamităţi ca „typhoon, earthquake, fire”, se repetă obsedant „Are you in...” (unde, nu ni se spune), vin ecouri din orchestră, din nou disting slove care seamănă a cehă (partitura cuprinde ziceri în multe limbi, greu de identificat), la final, oftaturi ale instrumentiştilor dirijate gestual de solistă. Pot fi cu dublu înţeles. Gata!

În tot acest mozaic expresionist, nu pot să nu remarc încăodată calitatea sonoră a orchestrei, în scurtele intervenţii în tutti sau în reproducerile zgomotelor emise de solistă. Ca să se audă mai bine, Kožená avea în dotare un megafon. Ce folos! Amplificarea Sălii Palatului era suficientă şi, cu volumul dat la maximum, chiar inducea un brum. Poate făcea şi el parte din lucrarea lui Adámek care, fie vorba-ntre noi, putea fi descrisă oricum. Imaginativ.

Noroc că a urmat „Pastorala” beethoveniană, cea de-a VI-a Simfonie în Fa major, op.68, un lux cu London Symphony Orchestra şi Sir Simon Rattle. O programare demnă de cele mai renumite săli de concert din lume. Asocierea celor trei nume, al compozitorului, ansamblului şi dirijorului face auditoriul să  frisoneze. Aşa a şi fost. Descriptivitatea, plasticitatea, imagistica tranşelor de natură au venit din spiritul lui Sir Simon, el însuşi, parcă, un însoţitor al lui Beethoven în adorarea „corolei de minuni a lumii”, ca să-l parafrazez pe Blaga şi îndrăznind să-i transfer sintagma în splendoarea universului ambiental. Transpunerea în sunet a venit firesc, cu fineţe şi rafinamente, mângâieri prin catifea sonoră, sunete eterice, visător, delicat. Dezlănţuirile devastatoare de o maiestuozitate reţinută au alternat cu boarea de zefir a unduitoarelor violine, susţinute de corzile grave, de o omogenitate stupefiantă. Finalul înălţător a consfinţit o versiune reper, vrednică de o gravură discografică.

Am inclus  Filarmomica Mării Baltice...

... sub acest titlu de articol, pentru că într-adevăr se îndreaptă către excelenţă, în pofida tinereţii. Dar pasiunea şi dăruirea în cânt îi recomandă pe muzicienii aceştia, estonieni, letonieni, lituanieni şi din ţări adiacente. Au demonstrat-o sub conducerea lui Kristjan Järvi îndeosebi prin citirea eficientă a Simfoniei nr. 2 în La major op.17 de Enescu, dar nu numai. În deschidere, dirijorul şi-a prezentat propria compoziţie, „Aurora” care a dat în mod surprinzător şi titlul întregului concert, dorindu-l tematic, ceea ce putea fi contrazis. Numai prima piesă simfonică îşi motivează numele, printr-o succesiune de imagini programatice, pe alocuri impresioniste, ce evocă peisaje din natură, cu direcţionare precisă către aurora răsăritului de soare. (Oare rochiile în nuanţe de oranj ale instrumentistelor nu au sugerat-o?) Conceptual, există o liniaritate a componisticii, primează unisonul, în special al cordarilor, crescendo-urile irump, temele sunt deseori repetitive şi evocă, pe alocuri, chiar motive extrem-orientale. În pasajele de forţă, se simte nevoia unor rotunjiri în tonul violinelor.

A doua simfonie enesciană a fost marele succes al serii. A început cu aplomb, dinamică a accentelor şi aplecare către eliberările de energie. (Atenţia trebuie să se îndrepte către acurateţea atacurilor.) Individualităţi instrumentale bine conturate au ieşit în evidenţă pe tot parcursul interpretării complexei partituri, cu vârfuri către tobe, timpani, către tubele cu sonorităţi sumbre şi grave sau alămurile tăioase. Finalul pregătit îndelung a regăsit expansivitatea enesciană în desenele melodice contrapunctate de culminaţii explozive şi în tutti masiv.

Solista programului oferit de Filarmonica Mării Baltice a fost renumita Maria João Pires, într-o abordare cu multe momente de transparenţă a Concertului nr. 9 în Mi bemol major K271 pentru pian şi orchestră de Mozart. Intens elegiacă în mişcarea secundă Andantino şi lansată virtuoz prin perlaturi agile, vijelioase în cea de-a treia Rondo (Presto), artista a urmat intens nuanţele induse de dirijor.

Maria Joao Pires, Kristjan Järvi