...Căluşul a străpuns corpul violoncelului, iar daunele au fost ireparabile – iar eu îmi amintesc foarte clar momentul acela, cu mine pe spate, şi gândul: Ooooh, nuuuu!”

Tânărul din faţa mea râde vesel, cu poftă, amuzat – dar e şi-un foarte prezent sentiment de uşurare în râsul acesta: după zilele lungi şi dificile de competiţie, acesta e, poate, primul moment în care îşi dă voie să se relaxeze. Zlatomir Fung are 17 ani, împliniţi în aprilie, şi tocmai a câştigat trofeul secţiunii Violoncel, din cadrul Concursului Internaţional George Enescu, ediţia 2016. E marţi, 13 septembrie, puţin după orele 21:00 – şi schimbăm câteva vorbe chiar pe scena pe care, cu doar câteva zeci de minute în urmă, Zlatomir a interpretat, pentru prima dată într-o finală a Concursului, Simfonia Concertantă op. 8 de George Enescu. Iar aceasta e, desigur, o amintire plăcută – una dintr-un lung şir de amintiri frumoase cu violoncelul, care contrabalansează mica istorie a căzăturii de la 6 ani. Şi, se vede treaba, marţi-13 i-a purtat noroc violoncelistului cu tată chinez, mamă bulgăroaică (de-aici, acest prenume cu aer particular, Zlatomir), care locuieşte lângă Boston şi a reprezentat la Bucureşti Statele Unite ale Americii.


„Faptul că am cântat Simfonia Concertantă pe scena asta e, în sine, o amintire minunată. În definitiv, muzica lui Enescu e muzica acestui public, prezent în acest spaţiu cu totul extraordinar...”


Desenul tălpilor pe podea. E vineri, 9 septembrie, iar eu ajung, cu limba de-un cot, la Ateneul Român: la 18:20, nu-i mai prind decât pe ultimii trei, din cei 12 concurenţi rămaşi în etapa a II-a a concursului, la secţiunea Violoncel, iar Zlatomir Fung e primul pe care-l văd – şi, pentru următoarele 35 de minute, mintea mea e complet absorbită de sunetul grav, plin, pătrunzător, care se aşază, ca o pătură groasă, peste Sala Mare şi cei aproximativ 60 de spectatori pe care-i găzduieşte; pentru această fază a competiţiei, tânărul îmbrăcat în negru a ales să cânte, din repertoriul impus, Sonata „Arpeggione” a lui Franz Schubert şi Divertimento pentru violoncel solo de Krzysztof Penderecki.

Schubert, Penderecki şi-o scenă luminată în albastru: Zlatomir Fung, în etapa a II-a a concursului

Interpretează mult interiorizat Zlatomir, cu ochii întorşi spre sine, iar ochii mei se duc într-o altă direcţie – aşa că întreb, jumătate naiv, jumătate impresionat: v-aţi uitat vreodată la picioarele unui violoncelist? La desenul tălpilor de pantof în contact cu podeaua? E aproape imperceptibil, dar, adesea, dublează mişcarea arcuşului pe coarde, de parcă tălpile ar fi ele însele nişte arcuşuri. Şi uneori tălpile ar vrea să ţină pasul cu braţele... O cameră mică, pe trepied, fixată pe culoar, înregistrează meticulos prestaţia lui Zlatomir – posesorul camerei e chiar tatăl tânărului de pe scenă; şi-ale lui sunt şi aplauzele cele mai puternice. Şi când aplauzele sălii se încheie, ale lui încă se mai aud, ca un ecou...

Şi dacă Zlatomir s-a plasat, cu tot cu violoncel, într-o laterală a pianului, cu urechea stângă la acompaniator şi la cutia de rezonanţă, următorul concurent, Woochan Jeong, se trage în mijlocul scenei, cu pianul în spate, de parcă pianul l-ar îmbrăca, l-ar proteja, asemenea unei mantii. Picioarele lui nu se mişcă deloc, sunt bine înfipte în podea, dar mâneca suflecată a cămăşii descoperă o încheietură a mâinii drepte absolut fenomenală, pe care şi Rafael Nadal ar fi invidios. Woochan cântă Ligeti, Sonata pentru violoncel solo, cu o uşurinţă extraordinară şi, la finalul piesei, un tur de forţă, trece de trei ori pe faţă prosopul albastru care şezuse liniştit lângă el pe scaunul negru. La Sonata nr. 2 în re major op. 58 a lui Mendelssohn-Bartholdy, atmosfera se schimbă şi, cu gura întredeschisă, tânărul pare că ia aer din aerul sălii. E vie această sonată sub arcuşul coreeanului, iar la final i-apare pe faţă şi un zâmbet; din lojele din spate, câţiva colegi de concurs şi de ţară – Coreea de Sud a avut 13 violoncelişti în competiţia de la Bucureşti – îl aplaudă furtunos.

Etapa a II-a se închide cu unul dintre semifinaliştii de-acum doi ani, românul Octavian Lup, care se-aşază pe un scaun simplu, din lemn, cu spătar. Începe cu Sonata „Arpeggione”, subţire, străvezie – şi, ascultând-o, privind-o, ai senzaţia că se ţes aripi de fluturi în aerul din jurul violoncelului. Dar nu, nu sunt fluturi, sunt braţele lui Octavian – şi e tare frumoasă acestă sonată scrisă de Schubert pentru un instrument care exista în epoca sa şi care se numea chiar aşa, Arpeggione. Şi ba vârfurile, ba călcâiele tânărului se ridică de pe podea, de parc-ar vrea să subţieze sau să-ngroaşe sunetul, după cum cere partitura.

După Sonata pentru violoncel solo nr. 3 op. 25 a lui Hindemith, urmează aşteptarea: juriul se retrage pentru deliberare. Se întoarce după 25 de minute şi-i anunţă cei şase semifinalişti ai ediţiei 2016 – Anastasia Kobekina, Ayano Kamimura, Mon-Puo Lee, Jamal Aliyev, Zlatomir Fung şi Octavian Lup –, prilej pentru o doamnă din sală să se declare entuziasmată de alegere: „Aaaah! Ce bine! L-au selectat şi pe cel căruia i-a căzut arcuşul ieri – eu crezusem c-o să-l descalifice...” Cer informaţii: despre Mon-Puo Lee e vorba, spaniolul cu origini taiwaneze, căruia, veţi vedea, îi va prii şi oraşul, şi aerul său.



Duminică, 11 septembrie, puţin peste ora 21:00. Stau pe treptele Ateneului, în semiîntuneric, şi adun, cu ochii minţii, impresiile bucuroase ale acestei seri. Am fost în Sala Mare, în culise, am ascultat de şase ori Enescu – Sonata în fa minor (opus postum), de şase ori Debussy – Sonata în re minor, de patru ori Popper – Dansul elfilor, de două ori Davydov – La fântână, şi mă declar fericită. Şi se poate să fi mâncat şi-un ecler cu ciocolată într-o pauză, ca să rezist acestui maraton de 5 ore, în semifinala secţiunii Violoncel. Care-a început cu rusoaica de 22 de ani, Anastasia Kobekina, eleva lui Frans Helmerson, în cadrul Kronberg Academy, şi, printre altele, semifinalistă, anul trecut, la reputata competiţie Ceaikovski.

E ora 16:00, şi Anastasia intră hotărâtă pe scenă, cu violoncelul în faţă, ca o baionetă cu vârful înainte, imagine care contrastează teribil cu senzaţia de fragilitate, subţirime, pe care o degajă în pantalonii şi bluza simplă, neagră, cu spate din dantelă. Începe năvalnic, cu Debussy, şi, când inspiră, şuieră – iar talpa goală se ridică din pantof. Când ajunge la Davydov, La fântână, îndepărtează stativul şi face proba măiestriei: are o dexteritate fantastică, iar eu admir acurateţea sunetului – şi jocul musculaturii braţului.

Ayano Kamimura, japoneza de 25 de ani, care-a studiat cu Arto Noras, se trage sub mantia pianului – şi, făcând asta, trage după sine toată recuzita: scaun, cârpă, stativ; iar un organizator vine să mute şi microfonul. Sobră, concentrată, cu gâtul lung, de lebădă, Ayano domină violoncelul, şi dominatul scoate sunete vii, pline – nu-i loc de mângâieri aici. La Debussy, violoncelista japoneză e aproape transfigurată, de parcă s-ar cânta pe sine, de parcă instrumentul ar fi propriul corp.

Mon-Puo Lee, de 22 de ani, reprezintă Spania şi-a studiat pe parcursul anilor şi cu Frans Helmerson, şi cu Philippe Müller, şi cu David Geringas, şi cu Natalia Gutman. Şi pe scena Sălii Mari, în etapa a III-a a secţiunii Violoncel, a venit fără partituri, semn că ştie bine bucăţile alese. O ultimă privire spre cupolă, şi-atacă hotărât sonata postumă a lui Enescu – are un sprijin de netăgăduit în acompaniatoare, Han-Wen Jennifer Yu, cu care schimbă priviri încurajatoare în pauzele dintre piese. Şi mai are un susţinător Mon-Puo: însuşi violoncelul, pe care se sprijină la propriu şi în spatele căruia aşteaptă şi îşi trage suflul; mâna stângă, întinsă, îl ţine aproape la verticală.

Are un aer de Cordoba, de Al-Andalus, turcul de 23 de ani Jamal Aliyev, care deschide partea a doua a semifinalei şi care studiază în prezent la Royal College of Music, în Londra. Versiunea lui de Debussy – aceeaşi Sonată în re minor pentru violoncel şi pian, pe care-au ales-o toţi concurenţii – sună aproape oriental; şi nu, acesta nu e un clişeu. Şi mai e o evidenţă aici: în repertoriul pentru violoncel, sonata asta anume e o capodoperă, ba chiar un şlagăr, de nu mi-ar fi teamă că un termen aşa de uzitat ar ştirbi cumva din valoarea bucăţii muzicale. Jamal o cântă cu patos şi cu mânecile suflecate – şi cu picioarele, în pantofi de lac, pe vârfuri, întotdeauna stângul mai sus decât dreptul. Înainte ca pianul să atace hotărât primele note ale sonatei enesciene, tânărul şterge coardele, şi-apoi fruntea, cu-aceeaşi cârpă albă, cu marginile roşii. E cu-adevărat impresionantă interpretarea sonatei lui Enescu, cu melancolia, aburul distins şi distinctiv – iar după Dansul elfilor, publicul aplaudă entuziast măiestria violoncelistului; şi, înainte de-a ieşi de pe scenă, cu toate partiturile de-a valma în mâna stângă, susţine şi el aplauzele cu un zâmbet, lovind ritmic cu arcuşul în corpul violoncelului.

Miezul, plinătatea sunetului. Tatăl lui Zlatomir Fung e tot în rândul 3, unde-a stat şi la etapa precedentă – şi e pregătit deja să apese butonul Play: camera e pe trepied. Dar acesta nu e singurul „atribut” tehnologic care însoţeşte prestaţia lui Zlatomir în runda cu numărul 3 a Concursului Enescu: tânărul are în faţă, pe stativ, nu partitura clasică, ci un iPad de culoare neagră; pe ecranul acestuia se desfăşoară rândurile de note muzicale, la apăsarea, cu piciorul drept, a unei pedale electronice. Dacă n-aş sta moţ, în faţă, probabil că nici n-aş observa – dar văd, şi apreciez inovaţia. Şi încă o notă de subsol, cu aer de prezentare de modă: Zlatomir e sobru, corect, nu cântă cu mânecile suflecate; dar mâneca neagră a cămăşii şi mâna albă pun în evidenţă linia de contact, încheietura; aceea care-a făcut şase luni de exerciţii, de rotit înainte şi înapoi cu arcuşul un tub gol de hârtie igienică, înainte ca prima profesoară să-i dea voie să-l pună pe coarde. Începe cu sonata lui Enescu Zlatomir – şi interpretarea lui e atât de plină şi cu-atâta miez încât e, parcă, prima dată când o ascult. Sunetul îţi umple urechile şi creează dependenţă – iar maturitatea interpretării depăşeşte cu mult vârsta violoncelistului. Încheie cu Davydov, La fântână, ca şi Anastasia, iar eu ştiu deja numele unui finalist. Zlatomir se strecoară în spatele cortinei roşii, groase, însoţit de aplaudele ritmicele ale tatălui, care-a urmărit cu capul traseul sunetului şi a dublat din sală efortul fiului.

Ca şi în cazul celei de-a doua runde, românul de 29 de ani, Octavian Lup, închide balul. Şi el tot sobru, în negru complet, dă ultimele indicaţii pianistei şi, împreună, atacă în forţă Enescu, cu trăire şi cu patos. E pătruns, transfigurat de ceea ce cântă Octavian – şi efortul, dorinţa de-a intra în finală sunt aproape palpabile. Cu doi ani în urmă s-a oprit în semifinală, n-ar vrea să se împiedice tot aici. Sfârşitul sonatei e sumbru, şi simţi în piele cele patru acorduri finale, şi-apoi liniştea deplină. Nu vrea să-l lase pe jos pe Enescu – o bucată a partiturii rămăsese o vreme la piciorul scaunului, aşa că-şi petrece cele câteva secunde de dinaintea sonatei lui Debussy adunând foile şi strecurându-le, nu fără efort, în spate, pe stativ. E un unison fantastic cu acompaniatoarea – e evidentă pregătirea care a precedat concursul – şi-apoi urmează Dansul elfilor; şi deliberarea juraţilor. Cât timp voturile secrete se trec pe foi, într-o cameră din culise, Octavian iese din spatele cortinei, cu violoncelul în spate, şi se amestecă în public; un cor spontan de aplauze însoţeşte ieşirea.

„Tu cânţi Enescu, nu?” La 20:30 sunt în culise, pe urmele Cătălinei, fotografa oficială a Concursului, care are o misiune clară: să suprindă emoţiile, bucuria, forfota. Cei trei finalişti de anul acesta sunt Anastasia Kobekina, Mon-Puo Lee şi Zlatomir Fung – şi toţi trei sunt aşteptaţi la o primă discuţie cu Alexandre Bloch, dirijorul francez invitat să conducă finala cu orchestră a secţiunii Violoncel. Anastasia vine, se bucură şi se grăbeşte să plece, a fost o zi lungă – dar e adusă înapoi, la întâlnirea cu dirijorul, Zlatomir vine cu tatăl, iar tatăl vorbeşte surescitat la telefon şi ţine în spate violoncelul fiului, iar Mon-Puo nu e de găsit; se-aude că, nefiind convins de prestaţia din seara asta, ar fi plecat de la Ateneu hotărât să-şi cumpere bilete de avion. După zece minute, ajunge şi el în culise, alături de Han-Wen Jennifer Yu – şi gata, se închid uşile pentru a stabili detaliile primelor repetiţii cu orchestra. Încep chiar a doua zi, la 10 dimineaţa. Când intră în sala unde se află juraţii şi dirijorul, cel mai tânăr dintre finalişti e întrebat, cumva admirativ: „Tu cânţi Enescu, nu?”. Zlatomir aprobă zâmbind: da, el cântă Enescu, Simfonia Concertantă op. 8. Anastasia va cânta Concertul pentru violoncel în mi minor op. 85 de Elgar, acel concert care e o emoţie de la cap la coadă, iar Mon-Puo va interpreta poate cel mai cunoscut şi mai atrăgător concert de violoncel: op. 104 în si minor al lui Dvořák. Ce finală va fi aceasta!

Când ies din Ateneu, pe la intrarea artiştilor, într-un grup mai mărişor, urechea reţine promisiunea lui Octavian Lup, încă o dată semifinalist la Concursul Enescu: „Ne vedem peste doi ani!”

Dvořák, în semiîntuneric. Cum e să-ţi începi ziua cu Concertul pentru violoncel al lui Dvořák, în penumbră, în sala mare şi goală a Ateneului Român? Vă spun eu: nu se poate mai bine. Iar clădirea asta frumoasă, şi „concentratul de energii” care o înconjoară în luna septembrie exercită, pare-se, o atracţie irezistibilă asupra mea, de vreme ce, în dimineaţa zilei de 12 septembrie, în tramvai, mintea mea a hotărât de una singură calea de urmat – şi nu, asta n-a implicat, cum ar fi trebuit, cum se cădea, drumul de o oră până la redacţie, ci o pauză mare, frumoasă, muzicală, la Ateneul Român.

Şi, de vreme ce planul s-a născut în chip neaşteptat – nu ca toate grevele spontane din România, stabilite bine mersi de cu seara –, când ajung eu la Ateneu, la numai 15 ore de când l-am părăsit, prima parte a repetiţiilor, Anastasia Kobekina şi-al ei Concert de Elgar, s-a încheiat deja. În pantaloni uşori, de vară, cămaşă bleu şi cu violoncelul în spate, rusoaica e în faţa clădirii şi zâmbeşte, gesticulează, schimbă câteva vorbe de încurajare cu Frans Helmerson, profesorul ei de la Kronberg Academy. Şi reintră apoi în rotonda Ateneului şi, sus pe scări, în Sala Mare – şi eu pe urmele ei: Mon-Puo Lee e gata să repete Dvořák, iar Dvořák nu se poate rata nici măcar la repetiţii.

Poţi să numeri pe degetele de la două mâini membrii acestui public spontan, iar eu, în semiîntuneric – doar scena e luminată –, am un zâmbet maaare, care, la o adică, ar putea lumina toată încăperea: ce bucurie e să asculţi concertul acesta anume şi ce rezonanţă are violoncelul într-o sală goală, dar, mai cu seamă, ce mare bucurie e să fii parte a bucătăriei în care se pregăteşte finala. În blugi şi cămaşă albastru-închis, cu mânecile suflecate – decidem deja că e un nonconformist Mon-Puo – violoncelistul cântă viu şi plin şi caută adesea privirea dirijorului Alexandre Bloch. N-are decât 8 ani în plus dirijorul – 30 vs 22, cât are Mon-Puo – şi a studiat el însuşi violoncelul la Órleans, în Franţa, înainte de a se dedica artei dirijorale şi-a deveni unul dintre dirijorii de mare talent şi perspectivă şi, din septembrie anul acesta, director muzical al Orchestrei Naţionale din Lille.

Nu se menajează deloc în timpul repetiţiilor Mon-Puo, dă totul şi iubeşte concertul – asta e evident; iar de pe centrul lojei regale, cu capul pe mâini şi mâinile pe catifeaua roşie, acompaniatoarea şi prietena Jennifer Yu îl urmăreşte cu atenţie. Şi, pentru următoarele minute, nu mai e decât atât: muzica. Şi hainele instrumentelor, cutiile mai mici, mai mari ale viorilor, violelor, violoncelelor, flautelor, pe primele rânduri de scaune; acesta e publicul obişnuit la repetiţiile Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”. Iar atunci când concertul efectiv se încheie – şi cei zece oameni din sală aplaudă cu entuziasm, dirijorul, orchestra, violoncelistul mai stăruie asupra unor pasaje: se oferă reciproc indicaţii preţioase, „cu o măsură înainte de intrarea trombonului..”, şi se notează pe partituri. În sală, într-un tricou verde-albăstrui, o fetiţă de 5-6 ani, fata unui instrumentist, ţine pe genunchi o carte de colorat şi desenează; iar haşuratul acela, sunetul distinct, ritmic, de mină de creion pe foaie, întregeşte aura artistică a sălii. Are drept coloană sonoră Dvořák această oră de desen improvizată – vă imaginaţi ce copilărie frumoasă, muzicală, e aceasta?

Puloverul în romburi, ca o tablă de şah stilizată. La 12:25, în spatele meu, Zlatomir Fung scoate violoncelul din carcasa neagră şi începe să-l acordeze. Instrumentiştii au un sfert de oră de pauză, iar Mon-Puo nu părăseşte sala înainte să-i strige, vesel, entuziast, celui de-al treilea finalist: „Zlatomir, good luck! See you later!”, şi-i face cu mâna. Cel mai tânăr concurent al secţiunii Violoncel zâmbeşte larg, şi-apoi redevine îndată serios. Poartă pantaloni negri şi-un pulover cu romburi, care lasă să se vadă gâtul unui tricou verde; iar pe mine romburile negre-gri deschis mă duc cu gândul la o tablă de şah stilizată – lui Zlatomir îi place şahul şi-l joacă frecvent, pe computer. Iar când, o zi mai târziu, după finală, va mărturisi că-i place şi pianul, mintea mea se va duce, din nou, de la alb-negrul clapelor, la alb-negrul pieselor şi al tablei de joc; şi la nenumăratele combinaţii pe care le presupun şi şahul, şi pianul.

Va fi prima dată când se va cânta, într-o finală a Concursului, Simfonia Concertantă op. 8 de George Enescu, iar Zlatomir nu vrea să dezamăgească, se vede. Cu partitura pe iPad, jos, la nivelul genunchiului, tânărul cântă concentrat, el cu el şi cu violoncelul, iar tatăl înregistrează şi cele 25 de minute de repetiţii, de pe centrul lojei regale. O zi mai târziu, tot tatăl va fi cel care va explica alegerea, dar şi starea de spirit a lui Zlatomir la aflarea veştii că a fost selectat pentru ultimul act al competiţiei: „Simfonia Concertante era una dintre lucrările care se puteau cânta în finală, şi am zis: Wow, e Concursul Enescu, ar trebui să cânţi Enescu...”. Şi-apoi zâmbeşte amuzat Francis Fung: „Zlatomir şi-a petrecut atât de mult timp studiind celelalte piese ale repertoriului – iar Simfonia era pentru faza ultimă a competiţiei... – că atunci când a aflat că a intrat în finală, reacţia lui a fost: Oooh, trebuie să mă grăbesc, trebuie să mai lucrez pe Simfonia Concertante! Dar cred că a fost o uriaşă onoare pentru el să cânte Simfonia lui Enescu chiar aici, în această sală. Unde altundeva ar fi avut ocazia să cânte exact această piesă, pentru acest public?”.

Când ies, aproape o oră mai târziu, tatăl şi fiul schimbă impresii pe tăcute – iar siluetele lor, şi silueta violoncelului, trei umbre întunecate, se profilează pe cerul înalt, roşiatic, al sălii.

Dependenţa de Anastasia. Nu mă întrebaţi ce s-a întâmplat în primele 30 de minute ale finalei secţiunii Violoncel a Concursului Enescu, ediţia 2016, că nu ştiu să vă spun: m-am înfăşurat, ca într-un şal gros, bogat, în interpretarea tulburătoare a Anastasiei Kobekina, şi am simţit în piele şi prin piele Concertul pentru violoncel în mi minor op. 85 al lui Elgar. A fost o emoţie de la-nceput la sfârşit rusoaica şi-al ei Elgar, şi, pe ici, pe colo, se poate să fi căutat şi eu, ca atâţia alţii în Sala Mare, o batistă în buzunare.

De unde stau, o văd aplecându-se cu totul asupra instrumentului, de parcă braţul drept şi corpul ar îmbrăca violoncelul; şi-adesea nasul cârn e sus, spre aerul cupolei, ca şi arcuşul, în momentele de pauză. Şuviţe din părul bogat încearcă să revendice locul ocupat pe umărul stâng de coada violoncelului, aşa că Anastasia le îndepărtează frecvent, cu-o mişcare rapidă. Pe măsură ce se adânceşte în bucata muzicală, simte fiecare tresărire, fiecare nuanţă – şi face vibrato cu tot corpul, şi noi, norocoşii din Sala Mare, trăim concertul o dată cu ea. În rochia caldă, galbenă, de Elgar, Anastasia Kobekina a deschis prima dintre cele trei finale ale Concursului Enescu şi-a ridicat ştacheta sus de tot, în înaltul cupolei; a fost ca o incandescenţă, ca un soare care atrage fluturii. Iar eu m-am bucurat să fiu un fluture, fie şi numai pentru câteva zeci de minute...

Concertul cu majusculă. La 18:50 e pauză, numai bună ca inimile să se întoarcă la locul lor – ne pregătim pentru Concertul pentru violoncel în si minor op. 104 al lui Dvořák. Ştiţi voi, concertul acela ca o bucurie, căci am spus-o şi-o mai spun: pentru cine vrea s-asculte prima dată violoncel, pentru cine vrea să se îndrăgostească fără scăpare de violoncel, concertul lui Dvořák e Concertul!

Cu arcuşul pe genunchi şi violoncelul în picioare, aproape la verticală, Mon-Puo Lee îşi aşteaptă intrarea în bucata muzicală aleasă pentru finală. Cu doar câteva minute înainte, trecuse nonşalant, în cămaşa lui albă cu mânecile suflecate, prin curtea Ateneului, prin spatele rândurilor de scaune pe care oameni, mulţi oameni, se pregăteau să-l asculte chiar pe el, în partea a doua a finalei. Un ochi atent va surprinde momentul, iar atunci când instantaneul va ajunge pe pagina de facebook a Concursului Enescu, Mon-Puo va comenta amuzat: „Seconds before the performance and not in the warming up room... Typical me...”.

Acum e pe scenă – şi atacă hotărât primele fraze muzicale, în contrast total cu liniştea de dinainte. Şi, spre deosebire de Anastasia, care-a fost în lumea ei, în lumea ei şi-a lui Elgar, Mon-Puo caută permanent ochii dirijorului; şi se înţelege, dintr-o privire, şi cu Alexandre Bloch, şi cu concert-maestrul Cătălin Desagă. E-o muncă de echipă aici, şi un efort fenomenal, şi zâmbete din când în când – iar bucuria broderiei de final, pe coardele violoncelului, nici că se poate reproduce. În cea de-a treia parte a concertului, Mon-Puo făcuse un ultim acordaj: în timp ce orchestra-şi cânta bucata ei, violoncelistul ciupise puţin coardele şi-şi apropiase urechea de ele, în căutarea sunetului perfect, sunetului pentru Dvořák. Ca şi la repetiţii, Anastasia Kobekina, fata cu fluturii, va asculta, din sală, Concertul – o văd la pauză coborând treptele în grabă, în cămaşa ei bleu şi pantalonii crem.

Şi-apoi e pauză din nou, în aşteptarea lui Enescu.

Înainte de ultimul concert al serii se-aşază partiturile obişnuite, dar şi iPad-ul lui Zlatomir

Se cântă Enescu pe scena pe care-a cântat Enescu. Cum să n-aştepţi, cu braţele deschise, cu inima aşijderea, emoţia momentului? Iar atunci când Zlatomir Fung intră pe scenă, serios, cum îl ştim, îmi vine să strig din toţi rărunchii, ca la fotbal: „Hai, Zlatomir!”. Şi strig, zău că strig, în sinea mea – şi sunt sigură că energia asta pozitivă ajunge unde trebuie: în miezul scenei, unde un tânăr de 17 ani ani, în costum negru şi cămaşă neagră, cântă Enescu, Simfonia Concertantă. Nu mai desenează pe podea picioarele lui Zlatomir, într-atât de concentrat e, iar din sală, din acelaşi rând 3, lângă camera pe trepied, tatăl trăieşte şi el efortul fiului. Câţiva metri mai în faţă, pe scenă, ochii lui Zlatomir urmăresc şi dirijorul, şi iPad-ul negru, şi privirea concert-maestrului – iar eu mă bucur ascultând frânturi, îmbinări meşteşugite, care sună atât de familiar.

La final, se aplaudă cu entuziasm, cu bucurie, iar tatăl se ridică în picioare şi, din direcţia lui, pleacă înspre scenă nişte Uuuu!-uri numai bune pentru un concert cu public uriaş, pe stadion. Şi gata, juriul se retrage pentru deliberare – iar la 21:00, când revine pe scenă, poţi să tai intensitatea momentului cu cuţitul.

Primul premiu al serii e decernat de dirijorul Alexandre Bloch – un obicei care se va păstra şi la celelalte finale –, care o invită pe Anastasia Kobekina să cânte cu Orchestra din Lille în stagiunea 2017-2018. Şi-apoi vine la microfon Frans Helmerson, care spune zâmbind: „Bună seara! ...and that’s all my Romanian!”, şi care anunţă că premiul special al Academiei Kronberg, constând într-un masterclass, merge la concurentul turc Jamal Aliyev. „Of course, he doesn’t know it yet...”, completează şugubăţ Helmerson, căci Jamal nu pare să fie în Sala Mare, iar microfonul trece la David Geringas, preşedintele juriului. Iar violoncelistul lituanian o cheamă pe scenă pe Han-Wen Jennifer Yu, cea mai bună acompaniatoare străină a unei sonate de Enescu, şi trece apoi direct la premiul I: Zlatomir Fung din Statele Unite.

Pauză mică, de entuziasm, aplauze, emoţii, şi-apoi premiul 2: Anastasia Kobekina. Şi premiul 3: Mon-Puo Lee. Rapiditatea, eficienţa anunţului – fără numeroasele paranteze, gen „Emoţia creşte...”, „În câteva clipe anunţăm câştigătorii...” – îi ia pe nepregătite chiar şi pe premianţi; şi, secunde bune, zâmbesc cuminţi, fiecare-n pătrăţica lui. Şi-apoi, ca să se trezească pe sine, dar şi pe câştigătorul trofeului – un asemenea moment trebuie sărbătorit prin toţi porii –, Mon-Puo îi ridică lui Zlatomir mâna sus, ca la box. Şi nu orice mână, ci mâna dreapta, cea care ţine arcuşul. Se râde copios, şi oamenii ăştia frumoşi, talentaţi, îşi apropie capetele zâmbitoare într-o fotografie de grup.



De pe marginea scenei, Francis Fung, tatăl lui Zlatomir, trăieşte şi el bucuria. Şi-a strâns camera şi trepiedul, şi întârzie, cu ochi veseli, asupra fiului, care dă deja, din postura de mare câştigător, primul interviu. Cu-o ureche la el, şi cu alta la întrebările mele – aşa se va desfăşura discuţia noastră, pe primul rând al Sălii Mari, locurile din dreapta. Scena e plină atunci când începem să vorbim – se intervievează finaliştii, şi-ajunge până la mine vocea Anastasiei, care spune că muzica e despre „a împărtăşi, a transmite” – şi se goleşte treptat, pe măsură ce intrăm, în detaliu, în istoriile muzicale ale lui Zlatomir Fung. Tatăl zâmbeşte mult şi, din când în când, îşi arată nerăbdarea: „Sunt curios dacă şi el vă va povesti aceleaşi lucruri despre copilăria lui...”

Zlatomir, prin ochii tatălui. Începem cu asta: deşi pare o tradiţie – tatăl, cu camera lui, înregistrând fiecare apariţie pe scenă a lui Zlatomir –, Concursul Internaţional George Enescu de la Bucureşti a fost prima competiţie la care tânărul a fost însoţit de tată, nu de mamă. „Mama lui e cea care se ocupă de această chestiune de regulă, dar ea predă, e profesoară, şi nu putea pleca la începutul anului şcolar”. Şi nu, niciunul dintre părinţi nu e muzician, completează zâmbind Francis Fung: „Eu sunt programator, lucrez la Google ca inginer de software, şi soţia mea e profesoară de matematică. Şi noi avem patru copii, Zlatomir e cel de-al doilea, aşa că suntem o familie foarte ocupată: ceilalţi trei copii merg la şcoală, şi cineva trebuie să rămână pe loc şi să se ocupe de ei...”. În cazul acesta, a fost soţia, Maria Fung, cea care a rămas cu surorile şi fratele lui Zlatomir acasă, în Westborough, Massachussets, la 50 de kilometri vest de Boston.

E şi o continuare aici – căci sora mai mare e, cumva, responsabilă de transformarea lui Zlatomir în violoncelist. Tatăl trece cu ochi zâmbitori prin această istorie de familie: „Sora lui cânta la vioară şi, când avea vreo doi ani şi jumătate, Zlatomir a luat vioara, a pus-o sub bărbie şi a început să imite gesturile surorii... Şi ne-am gândit că poate ar trebui să îl ducem la nişte lecţii sau ceva... Şi l-am dus la profesoara de vioară, şi ea a zis: Oh, nu cred că vreţi să concureze la acelaşi instrument, el şi sora lui... De ce nu îl duceţi la un profesor de violoncel? Şi cred că avea 3 ani şi jumătate când s-a apucat efectiv de studiul violoncelului, cu profesoara Ann Grabe, în Corvallis, Oregon, unde locuiam atunci. Şi s-a dovedit, de fapt, o coincidenţă foarte norocoasă: noi nu ştiam că profesoara era una renumită, care se specializase în a-i învăţa pe copii violoncelul după metoda Suzuki – fusese o vreme în Germania, susţinea work-shopuri în timpul verii... A fost o profesoară foarte potrivită pentru Zlatomir, şi era şi foarte meticuloasă: au trecut şase luni până când el a atins efectiv coardele cu arcuşul; şi-a petrecut aceste luni învăţând mai întâi o anumită tehnică de a ţine arcuşul, broscuţa, vulpile, cum să mişte un tub gol de hârtie igienică înainte şi înapoi, cum să ţină violoncelul...”

Şi, la sfârşitul primului an de studiu, a avut loc şi primul recital. Vorba vine, recital. Francis Fung rememorează zâmbind: „Primul lui recital a fost foarte simpatic, cu Zlatomir stând pe un scăunel şi ridicându-se să facă o plecăciune, în timp ce profesoara cânta la pian: Ta-daaaaaa!” Tatăl râde cu poftă, şi râd şi eu aşijderea, de solemnitatea acestei apariţii: Zlatomir avea 4 ani şi un pic. Un sfert de oră mai târziu, prospătul câştigător al trofeului Concursului George Enescu va trimite la exact acelaşi moment, şi tot râzând, chestionat cu privire la una dintre primele amintiri (bune) cu violoncelul în rol principal: „Felul în care profesoara a gândit primul meu recital: am urcat pe o scenă şi am făcut o plecăciune. Şi asta a fost tot! Prima mea profesoară avea această viziune holistică, neconvenţională, de a preda violoncelul...”

A fost însă o bună potriveală, tatăl e convins, iar Zlatomir a continuat să studieze: „Violoncelul suna bine sub arcuşul lui...”. Toţi cei patru copii ai familiei au însă legături cu muzica, mai firave sau mai puternice – iar Francis Fung face o recapitulare, pentru buna înţelegere a situaţiei: „Sora mai mare are 20 de ani, Zlatomir are 17 ani, sora mai mică are 14 ani şi fratele mai mic are 11. Cea mare a continuat să cânte la vioară pentru o vreme, sora mai mică a încercat mai multe instrumente, a cântat la flaut pentru o perioadă, acum cântă la chitară, îi place să cânte şi cu vocea, iar băiatul cel mic a cântat un timp la contrabas şi acum cântă la corn francez – şi asta e foarte drăguţ, de fapt, că el e un băieţel şi instrumentul e uriaş... Dar Zlatomir e cel care tratează cu cea mai mare seriozitate muzica...” Şi faptul că acesta e drumul său şi, în general, drumul de urmat a fost evident mai cu seamă după ce familia s-a mutat în apropiere de Boston – la finalul acestei istorii e o mică-mare revelaţie.

Sfârşitul inocenţei. „Când Zlatomir avea în jur de 9 ani, ne-am mutat lângă Boston şi a intrat în sistemul Boston Youth Symphony Orchestras – sunt patru orchestre, nu în funcţie de vârstă, ci în funcţie de clasare, de valoare. E, pe de-o parte, Young People’s String Orchestra (YPSO), apoi Junior Repertory Orchestra (JRO), Repertory Orchestra (REP) şi, în fine, Boston Youth Symphony (BYS). Şi când a dat audiţie prima dată, Zlatomir s-a poziţionat în cea de-a doua, în Junior Repertory Orchestra. Şi asta a fost destul de bine, de fapt – să te clasezi înaintea întregii primei categorii, înaintea YPSO. În al doilea an, s-a poziţionat în Repertory Orchestra, cea de-a treia orchestră; avea 10 ani atunci. Şi în acel an a avut loc şi un concurs, la care participau şi tineri de vârsta liceului – şi el, la 10 ani, a fost primul; a câştigat acea competiţie cu Concertul pentru violoncel al lui Johann Sebastian Bach. Şi cred că acesta a fost momentul în care am realizat că e sfârşitul inocenţei şi că pasiunea lui e ceva ce trebuie să luăm foarte în serios”.

Ce urmează pentru tânărul câştigător al Concursului Enescu? Planul e deja făcut: „Zlatomir a terminat liceul în această primăvară – a învăţat acasă în ultimii cinci ani, iar asta i-a dat ocazia să aibă un program flexibil. Acum îşi ia un an de pauză, parţial pentru ca să poată călători. De fapt, după această călătorie în România, merge la clasele de master de la Kronberg, şi-apoi va începe să dea audiţiile pentru Conservator. Se uită după o şcoală de muzică de top din Statele Unite şi, printre picături, urmăreşte să vadă dacă poate merge şi la alte competiţii...” Tot aşa a descoperit Zlatomir şi Concursul Enescu, îmi va spune chiar el câteva minute mai târziu: „Am găsit date despre concurs pe internet acum nouă sau zece luni. Şi suna minunat, şi nici nu mai fusesem vreodată în România...”

Autogara Filaret. Închei cu o curiozitate personală, dacă vreţi – şi de-aici se naşte o acoladă foarte colorată a poveştii. De unde şi până unde numele Zlatomir, care sună cumva balcanic şi deloc chinezesc?, mă întreb şi întreb, mai cu seamă că tatăl pronunţă numele cu un accent aparte, înmuind l-ul. Francis Fung râde şi răspunde imediat: „Ei bine, soţia mea e bulgăroaică – şi toţi copiii noştri au prenume bulgăreşti, şi de-abia apoi prenume chinezeşti – eu sunt american de origine chineză. Fata cea mare e Dessislava, el e Zlatomir, fata cea mică e Kaya, iar mezinul e Plamen”. Şi gura mea vorbeşte fără mine: „ ...şi nu mergeţi şi-n Bulgaria, de vreme ce sunteţi la doi paşi?” Ba da – tatăl şi fiul pleacă chiar a doua zi spre Sofia, unde stă bunica lui Zlatomir în timpul verii, şi tot bunica e cea care-l va duce la cursurile de la Kronberg şi-apoi, de-acolo, înapoi în Statele Unite.

E însă o istorie veselă aici, pe care n-am cum să nu v-o spun – şi-o povesteşte chiar protagonistul, Francis Fung: „A fost o adevărată aventură să încercăm să luăm bilete de la Autogara Filaret...”, râde cu poftă, în timp de pronunţă, foarte clar, foarte româneşte, Autogara Filaret. „Un-de es-te un ban-co-mat...? În a-pro-pi-ere...?”. Imaginaţi-vi-l, vă rog, pe domnul Fung la ghişeul autogării Filaret, cu un ghid de conversaţie în mână, vrând să cumpere buclucaşele bilete de autocar pentru Sofia... „N-a fost chiar aşa de simplu – dar e un lucru foarte bun că am avut ghidul la mine. Am încercat să iau şi o reducere pentru Zlatomir, şi am zis ceva de genul: Şapsprezece... ii... ani, şi doamna: Ah, şapsprezece septembrie? Eu: Nuuuuu...”. Râde în hohote şi continuă: „Mâine, mâine...

Călătorie prin istoriile muzicale ale lui Zlatomir, cu tatăl său, Francis Fung

„O experienţă care te învaţă să fii umil”. Discuţia cu Zlatomir are cu totul alte coordonate. Deşi s-a relaxat după anunţarea rezultatelor şi zâmbeşte mult mai des decât a făcut-o pe parcursul celor patru etape de concurs, tânărul e în continuare reţinut şi serios, şi-şi trăieşte triumful fără expansiuni emoţionale inutile. Vorbeşte încet, liniştit, grav – de parc-ar păstra, pe alocuri, tonalitatea violoncelului – şi răspunsurile sale au în ele o doză considerabilă de maturitate: „Sunt foarte recunoscător şi foarte onorat că am primit acest premiu – dar aceasta e, în egală măsură, şi o experienţă care te învaţă să fii umil, pentru că atunci când mă uit la mine văd atâtea lucruri care pot fi îmbunătăţite, la care trebuie în continuare să lucrez... Aşa că mintea mea va fi în această direcţie în perioada următoare”.

Mintea îi e şi cel mai preţios aliat – nu l-a trădat niciun moment pe parcursul competiţiei, iar capacitatea de concentrare şi analiză, ca în faţa unei table de şah, e evidentă şi acum, când vorbim. Iată-l, de pildă, cum descrie experienţa concursului, şi mai cu seamă prima etapă, care l-a pus/i-a pus pe toţi cel mai mult la încercare: „Cele patru runde au fost dificile şi destul de lungi. Repertoriul a fost şi el dificil şi foarte larg – şi, în plus, pentru prima etapă a fost gândit în aşa fel încât să expună slăbiciunile oricărui candidat, ceea ce e cât se poate de corect. Competiţia în sine a fost una foarte bine organizată – şi probabil una dintre cele mai plăcute şi mai palpitante la care am participat”. Fac trecerea către cea mai puternică emoţie a concursului – aşteptarea de dinaintea intrării pe scenă, în finală? aşteptarea rezultatelor? altceva...? – şi-abia acum râde Zlatomir Fung şi se duce tot către începutul concursului: „Probabil că stomacul agitat, agonia aşteptării rezultatelor primei runde... Dar şi aşteparea finalei în ansamblu, în după-amiaza asta, anticiparea... Însă în cele din urmă, totul s-a terminat cu bine, aşa că sunt foarte mulţumit şi plec de-aici cu multe amintiri plăcute. Faptul că am cântat pe scena asta e, în sine, o amintire minunată”.

Cum s-a apucat Zlatomir de violoncel mi-a spus tatăl ceva mai devreme, aşa că-l întreb, mai în glumă, mai în serios, dacă e mulţumit de alegerea făcută de familie pe când avea el 3 ani şi jumătate – şi-mi răspunde mai degrabă amuzat: „De fapt, eu mi-am dorit întotdeauna să fiu pianist... dar mi-am petrecut deja atât de mult timp cu violoncelul, că mi-am spus: Ar trebui totuşi să mă ţin de asta”. Râde – şi, potrivit obiceiului, supune şi violoncelul analizei: „Iubesc însă registrul, bogăţia violoncelului, şi calităţile sale tonale. Şi repertoriul violoncelului e o mare plăcere pentru un interpret, aşa că, da, sunt fericit cu violoncelul”. Cât despre violonceliştii pe care îi admiră, nu e loc de niciun dubiu: „Pentru mine, cei doi mari eroi ai violoncelului sunt Rostropovich şi Yo-Yo Ma. Amândoi mă inspiră în atât de multe moduri... Le admir infinit măiestria”.

Când ies din sală, puţin înainte de ora 22:00, Zlatomir dă un ultim interviu, urmărit de privirea tatălui – iar eu ştiu: unul dintre marile momente ale Concursului Enescu, ediţia 2016, s-a întâmplat deja. Şi nici că se putea câştigător mai potrivit al trofeului secţiunii Violoncel. Zlatomir Fung se va întoarce peste doi ani la Bucureşti, la următoarea ediţie a Concursului, în de-acum tradiţionalele recitaluri ale laureaţilor.