FOTO „Manon“, o premieră adevărată şi... importată

Cu riscul de mă repeta, trebuie să amintesc faptul că, de la o vreme, mai toate producţiile incluse în repertoriul Operei Naţionale Bucureşti sunt fie preluate ca atare din „arealul“ britanic, fie puse în scenă la noi de către echipe sosite din Regat, calitatea lor sau motivul pentru care se preferă cu obstinaţie astfel de soluţii, constituind un alt subiect (foarte serios) de discuţie.

De asemenea, ne-am obişnuit ca spectacole vechi sau abandonate de teatre mari şi mici din acel spaţiu să ajungă la noi, chiar dacă, paradoxal, celebre montări preluate, cândva, chiar de la Covent Garden Londra, au fost casate pentru că... erau create cu decenii în urmă, deşi se păstrau intacte şi purtau semnături celebre, precum Zeffirelli sau Cox. Pe de altă parte, ne consolăm cu gândul că avem prilejul să vedem, şi la ONB, versiuni inspirate - în special balete - aşa cum sunt La fille mal gardee, DSCH şi Visul sau, în premiera începutului de april, Manon -, oferită pentru prima oară la noi în coregrafia imaginată de Kenneth MacMillan în 1974, pentru aceeaşi legendară scenă londoneză. Nici de această dată, comunicatul oficial sau pliantul-program nu precizează faptul că este o variantă preluată ca atare... de undeva, notând doar că au sosit la noi maeştri de balet „specializaţi în creaţia lui MacMillan” - Karl Barnett şi Bruce Sansom - pentru a lucra cu ansamblul şi cu soliştii la pregătirea producţiei. Deosebit de binevenită este însă invitarea lui Martin Yates - cel care „a realizat câteva modificări faţă de varianta de la premiera mondială” în aranjamentul orchestral - să şi dirijeze partitura pe muzică de Massenet, de altfel foarte frumoasă şi consistentă, incluzând şi pagini extrem de cunoscute, precum Elegia ce însoţeşte cuplul central în momentele de dragoste.

Sub aspectul concepţiei coregrafice, se remarcă faptul că, deşi rămâne în lumea baletului clasic, nu mai conţine tradiţionalele variaţii care, în general, întrerup firul acţiunii pentru a lăsa virtuozitatea solistică să se desfăşoare în voie, MacMillan intergând întreaga mişcare în derularea poveştii, care „curge” astfel unitară şi densă. Pentru orice iubitor al genului, şi filigranul desenului şi combinaţiile inedite în privinţa paşilor, a înlănţuirii braţelor şi nu numai, constituie repere de mare interes, la vremea premierei absolute cu o cotă de originalitate specială, unanim apreciată. Scenele de ansamblu, pline de vervă şi permanent îmbogăţite cu elemente diverse ce ţin publicul cu atenţia concentrată asupra fiecărui amănunt, urmărind acţiuni petrecute adesea în paralel, alternează cu cele de intimitate din camera cu un pat drapat în roşu sau, în final, cu cele de un tragism impresionant, în care nefericiţii îndrăgostiţi încearcă zadarnic să supravieţuiască. Destul de surprinzător, întreaga scenă este îmbrăcată în negru (exceptând roşul intens al fundalului din „cameră”), cu răzleţe panouri (spre exemplu cel orange din debutul spectacolului) care... apar şi dispar, cu o recuzită „de ambianţă” (mese, scaune, bănci, posibile caleşti, candelabre etc.) şi lumini difuze, în alb, roşu sau albastru bine gândite, dar cu spoturi asupra interpreţilor, totul lasă o impresie de semi-întuneric până şi în secvenţele de bal (Lighting design Mikki Kunttu). Prin contrast, costumele sunt multicolore, în tonuri pastelate, cu mult alb, amalgamând vaporoasele tu-tu-uri lungi, amintind de Degas, cu veşmintele somptuoase, „de epocă” sau chiar cu cele mulate, moderne (scenografia Mia Stensgaard). Se apelează şi la efecte cu „fum”, fie când se foloseşte pistolul, fie în ultimul tablou, inundând suprafaţa scenei în timp ce Manon se stinge, iar personajele care i-au marcat scurta viaţă se perindă, ca într-un vis, în plan secund.

Chiar dacă subiectul păstrează firul romanului Abatelui Prevost, faţă de cele două opere celebre inspirate de acea „istorie a cavalerului Des Grieux şi a lui Manon Lescaut” apar şi modificări - spre exemplu, împuşcarea lui Lescaut de către Geronte (aici Monsieur GM) sau gestul disperat al lui Des Grieux de a-l ucide pe Temnicer; mă întreb cât pot să înţeleagă cei care nu cunosc povestea şi încearcă, urmărind baletul, să pătrundă în lumea eroilor. Cred că nici conturarea acestora nu este foarte pregnantă, devenind greu de „decodificat” însăşi transformarea tinerei Manon, care apare în „piaţă” dezinvoltă, nicidecum timidă şi derutată, îi sare în braţe lui Lescaut, apoi dansează şi cu alţii, nu pare fascinată la vederea lui Des Grieux dar fuge cu el, apoi, în următorul tablou, trecerea de la trăirea sentimentelor de dragoste la opţiunea pentru luxul oferit de Monsieru GM nu este diferenţiată clar, eroina fiind astfel mai degrabă superficială şi cochetă, aspect subliniat şi în „scena balului”, în care trece, efectiv, din braţele unui bărbat la altul, cu lejeritate şi poate cu o anume indiferenţă... absentă, iar la vederea lui Des Grieux, reacţia sa nu este puternic reliefată, continuându-şi dansul chiar în preajma lui. Pe de altă parte, Lescaut se creionează destul de greu, momentul „beţiei” rămânând incert şi  confuz, singurul care beneficiază de o construcţie clară şi constantă fiind Des Grieux, mereu îndrăgostit, capabil să se bată cu Lescaut, să se dueleze cu Monsieur GM, să ajungă şi la crimă doar pentru a-şi recâştiga sau apăra iubita. Toţi interpreţii sunt bine puşi la punct, solişti şi ansamblu deoporivă, evoluează cu siguranţă, foarte tehnic şi corect, dar asistând la primele două reprezentaţii am avut senzaţia că lipseşte aura romantică, poezia, vibraţia emoţională, încărcătura şi trăirea ardentă a eroilor, dar şi acel plus de strălucire necesar în secvenţele de ansamblu, toate acestea fiind prezente însă în muzică, interpretată, de altfel, excelent de către orchestra care, sub conducerea eficientă a dirijorului Martin Yates, a asigurat tocmai latura expresivă, lirismul sau anvergura pe care mi-aş fi dorit să le regăsesc şi pe scenă. Şi totuşi, cred că în cea de a doua seară, nivelul nuanţării a fost mai subliniat în evoluţia balerinilor.

De-a dreptul amuzant (dacă nu ar fi trist), comunicatul ONB menţionează faptul că la premieră vor dansa... „balerinii Operei Naţionale”, ca şi cum ar fi fost un eveniment şi nicidecum o stare normală într-o companie importantă şi stabilă. Adevărul este că şi distribuţiile spectacolelor de operă au (re)început să fie alcătuite prioritar din solişti ai teatrului, după ani întregi în care până şi rolurile episodice erau preluate de... invitaţi. Dar în ce priveşte structura companiei de balet, cuprinde oricum numeroşi japonezi sau englezi angajaţi, iar soliştii români sunt adesea „minoritari” în rolurile principale - constatare absolut obiectivă, deşi „unii” s-au grăbit să o catalogheze ca fiind „naţionalistă” sau „xenofobă”, mai ales atunci când am „îndrăznit” să afirm că, de multe ori, interpreţii noştri sunt cel puţin la fel de buni ca „stranierii”! Desigur, este o falsă problemă, speculată de cei ce caută „cu lupa” orice cuvânt posibil de atacat şi de „desfiinţat” vehement, în numele unor atitudini de „solidatitate” conjuncturală cu unii sau alţii. În lume, trupele includ artişti de oriunde, deci şi la ONB se poate aplica acelaşi principiu al deschiderii universale, ceea ce nu înseamnă nici la noi, nici aiurea, ca talentele din ţara respectivă să nu fie promovate la valoarea lor, doar pentru că s-ar dori o internaţionalizare (nicidecum de dragul... globalizaării). Şi aici şi prin Europa am aplaudat, întotdeauna, toţi interpreţii de reală calitate, dar a-i lăuda pe românii remarcabili sau a spera să văd pe scenă cât mai multe talente autohtone (acolo unde există, desigur), nu poate echivala cu... naţionalismul obtuz sau, altfel spus, cu „patriotismul local” demul depăşit şi care, oricum, nu m-a caracterizat niciodată. Am făcut „paranteza” pornind de la sublinierea privind „balerinii ONB” şi... atât.

Întâmplător sau nu, în spectacolele din 2 şi 3 aprilie, distribuţiile au fost echilibrate şi în acest sens şi sub aspect valoric, dar dacă la premieră, Marina Minoiu (Manon) şi Dawid Trzensimiech (Des Grieux) au dansat foarte tehnic şi riguros, poate mai „cerebrali” şi mai puţin sensibili şi „îndrăgostiţi”, reuşind să (mă) convingă ca intensitate a trăirii abia în duetul final, cu adevărat impresionant, în seara următoare cuplul Andra Ionete şi Barnaby Bishop mi s-a părut mult mai liric, mai cald şi credibil, exprimând mai plastic şi mai autentic dragostea, disperarea, nesiguranţa, renunţarea şi întreaga gamă a stărilor prin care trec cei doi în frământata lor idilă. Iar în rolul Amantei lui Lescaut, atât Akane Ichii, cât şi Mihaela Soare, au adus farmec, graţie şi, uneori, temperament, într-o scriitură amplă şi deosebit de ofertantă, rezolvată cu aplomb şi bună conturare a personajului. În rest, aceiaşi solişti şi-au susţinut rolurile în ambele spectacole, Henry Dowden etalându-şi tehnica şi supleţea deosebită în Lescaut, poate în cea de a doua seară mai elocvent şi incisiv în planul expresiei, dar la fel de neconcudent în acea „scenă a beţiei”, Antonel Oprescu a fost un Monsieur GM cu prestanţă, Shuhei Yoshida a stârnit aplauze pentru virtuozitatea sa în Cerşetorul Şef, iar Gigel Ungureanu a reuşit, mai mult ca oricine, să realizeze, în scurta partitură a Temnicerului, un personaj de o forţă şi o sugestivitate excepţională, aşa cum mi-aş fi dorit să fi fost realizat fiecare erou al dramei. Ar merita din plin să fie măcar amintiţi şi ceilalţi solişti care apar în roluri pasagere, dar şi Curtezanele sau Clienţii, interpreţi care au dansat (aş spune) impecabil, asigurând ansambluri bine sincronizate, cu nerv şi acurateţe în rezolvarea desenelor adesea complicate şi generoase (micile accidente „de parcurs”, atât pe scenă, cât şi în fosă, rămânând destul de... discrete).

O producţie atractivă, lucrată în amănunt, cu o cotă de noutate pentru cei care au descoperit abia acum creaţia lui MacMillan, spectatorii numeroşi (fără ca sala să fie arhiplină) reacţionând entuziast la performanţele tehnice ce abundă de-a lungul celor aproape 3 ore de dans ce place ochiului. Rezerva mea în ce priveşte conturarea efectivă şi reliefată a personajelor şi trăirea emoţională a interpreţilor se raportează în primul rând la încercarea de a mă lăsa prinsă în dramatismul sau poezia întâmplărilor de un romantism (în principiu) cuceritor, dar care nu m-au convins, precum şi la faptul că, având şansa de a fi văzut acest Manon, cu ani în urmă, în străinătate, în versiuni interpretative pe care nu le pot uita, ştiu că ceea ce aştept sub aspect expresiv... se poate, nu este doar o pretenţie exagerată sau... de veşnic nemulţumit. Pur şi simplu aş vrea ca un spectacol să mă emoţioneze, nu doar să mă determine să-l analizez „la rece” şi să apreciez coregrafia în sine sau execuţia conştiincioasă - din fericire, uneori chiar se întâmplă ca dorinţa să mi se împlinească!...