Maisky. Badea. Ateneu. Cum a fost?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu voi face nici o comparaţie între concertele de săptămâna aceasta, pentru simplul motiv că Joi am avut loc în primul rând, iar a doua zi undeva în sală.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Diferenţa de acustică e foarte mare şi cred că printre experienţele pe care merită să le trăiască un meloman se numără şi aceasta, alături de prezenţă la o repetiţie generală. Stând foarte aproape de scenă vezi efortul şi chinul. Reverberaţia şi sunetul plin se aud de la o anumită distanţă încolo. Munca şi arta.

Mai puţin obişnuit la evenimentele Filarmonicii, solistul a fost programat în partea a doua a serii. Un mare semn de respect pentru un mare artist, aşa cum este Mischa Maisky, probabil ultimul mohican al unor generaţii şi tradiţii de cellişti care ne-au făcut să ne îndrăgostim de acest instrument. Rostropovici şi Piatigorsky au fost profesorii lui Maisky. Slava a venit la Enescu în ’67 şi ’79, iar Piatigorsky în 1935, cu un recital solistic întins pe parcursul a două zile. Dar lista violonceliştilor din epoca lui George Georgescu includea toate numele mari ale vremii, de la Pablo Casals şi Emanuel Feurman la Gaspar Casado şi Pierre Fournier. Dacă veţi căuta recomandări discografice ale Concertului lui Dvořák, veţi constata că aproape toţi criticii sunt unanimi în a-i menţiona pe aceiaşi Rostropovici, Fournier, Piatigorsky, Casals. Însă, aşa cum observa Christian Badea la conferinţa de presă de Miercuri, acest gen de concert, cu un mare interpret solist pe scenă, ar trebui să fie o banalitate la Bucureşti, aşa cum este în orice oraş european care se respectă, cu atât mai mult într-o capitală. Cu atât mai inacceptabilă situaţia de azi, cu cât Bucureştiul făcea parte din destinaţiile obişnuite ale marilor artişti acum 80-90 de ani.

Dar aşteptarea nerăbdătoare pentru apariţia pe scenă a lui Maisky a fost temperată de un program simfonic foarte bun. Rapsodia a doua a lui Enescu a fost dramatică (oricum atmosfera acestei compoziţii este meditativă, contrastând cu bucolicul primei Rapsodii), din care solo-urile de oboi şi flaut (Adrian Petrescu şi Ionuţ Ştefănescu) se înălţau spre cer cu sunete arhaice de muzică sacră orientală. A fost o excelentă interpretare, perfect echilibrată, apăsătoare până la punctul în care solo-ul final de violă (Florin Matei) a părut ecoul tânguitor al unei îndepărtate veselii populare. Mai puţin cântată (chiar dacă toată lumea îi cunoaşte primele măsuri), Rapsodia nr. 2 are parte de rare interpretări memorabile. Aceasta a fost una dintre ele, alături de cea întunecată, frizând recviemul, a lui Chailly cu Scala, la Festivalul Enescu de acum un an.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite