Articol publicat pe blogul Despre Opera.

A. P.: Dle Maisky, aveţi o lungă istorie împreună cu Dvorak şi concertul său pentru violoncel: l-aţi înregistrat de două ori pentru Deutsche Gramophone, odată cu Bernstein şi odată cu Mehta, afirmând mereu că preţuiţi cel mai mult fidelitatea faţă de partitură, aşa cum a fost ea lăsată de Dvořák. Cu toate acestea, cele două discuri sunt destul de diferite. Pe de altă parte, acelaşi respect pentru partitură este şi viziunea dlui Badea asupra interpretării muzicale. În aceste condiţii, la ce să ne aşteptăm în cele două seri care urmează la Ateneu cu dvs. solist?

Mischa Maisky: Da, pentru mine muzica este un organism foarte viu, niciodată la fel şi se schimbă în funcţie de partener, de orchestră, de dirijor, de sală, de acustica sălii, de public, care joacă un rol foarte important… şi care este o sursă de inspiraţie pentru mine… depinde chiar şi de cum am dormit cu noapte înainte de concert. Deci nu e niciodată la fel, iar asta o face atât de emoţionată şi de interesantă. Şi, desigur, tot timpul încerci să înveţi şi să descoperi ceva nou, în cazul de faţă o energie nouă. Şi, pentru că aţi menţionat aceste două înregistrări, să ştiţi că există o diferenţă incredibil de mare mare între ele: o diferenţă de circa 7 minute şi jumătate, ceea ce e aproape de necrezut. Dar asta nu face decât să demonstreze cum aceeaşi bucată muzicală şi acelaşi solist pot suna foarte diferit şi să răspundă la întrebarea de ce atât de mulţi solişti aleg să cânte iar şi iar aceeaşi muzică. Cât despre respectul faţă de compozitor, eu sunt de părere că este extrem de important… dar că este la fel de important să respecţi spiritul. Trebuie să fii capabil să citeşti printre note, ca să zic aşa. Iar în cazul acestui concert, există o poveste foarte interesantă, pe care puţini oameni o ştiu. Concertul i-a fost dedicat de Dvořák lui Hanuš Wihan, un minunat violoncelist, care era atunci cel mai bun prieten al lui. Dar Wihan şi-a permis să facă o mulţime de schimbări, inclusiv să scrie cadenţa din ultima mişcare, ceea ce este incredibil. Dvořák s-a supărat foarte tare şi i-a scris editorului său, Simroc, spunând că el nu permite aceste schimbări. şi  cele mai multe dintre ele nici nu au supravieţuit. Dar unele au rămas, totuşi. Iar eu încerc să cânt originalul, în viziunea cehă, după partitura publicată de editorul ceh…..

Din respect faţă de un mare compozitor, încerci să respecţi litera şi spiritul lăsate de acesta. Indiferent ce cânţi: Dvořák, sau Şostakovici, sau Bach, sau Richard Strauss, sau Schubert sau orice altceva. Când cânţi muzică de nivel foarte înalt, nu există nici un muzician, indiferent cât de faimos, sau de talentat e, care să-şi permită să aducă vreo îmbunătăţire marilor compozitori. 

Ştiţi, uneori, mai ales când cânt piese solo de Bach, unii oameni se aşteaptă să fie o experienţă plictisitoare. Şi, dacă nu e aşa, sunt surprinşi şi vin în culise şi îmi spun: „Vai, mulţumim foarte mult, aţi făcut ca muzica asta să sune atât de minunat!”. Iar eu le spun: „Staţi puţin, staţi! Singurul lucru pe care încerc să îl fac eu este să stric cât mai puţin această muzică.”  Pentru că, indiferent de cât de mult te străduieşti, când cânţi muzica aceasta superioară, în mod inevitabil o tragi cumva spre pământ, în jos. Şi ar trebui să încercăm să facem cât mai puţin asta şi, din contră, să aducem publicul cât mai aproape de muzică. Este un aspect foarte important. 

A.P.: Veţi folosi o anumită partitură? Ediţia cehă?

Mischa Maisky: Da, de fapt Gregor Piatigorski mi-a făcut cunoştinţă cu ediţia cehă şi cu toate poveştile pe care vi le-am spus. Deci da, eu cânt după această ediţie, deşi în alte locuri se cântă după alte versiuni, ossia, cum li se spune. În ediţia cehă este foarte uşor să vezi ce anume a fost scris de Dvořák  şi ce a fost scris de Hanuš Wihan. Iar eu îl prefer pe Dvořák.  Şi cred că motivele sunt evidente.

A.P.: Mulţumesc! 

*****

Despre asta este vorba şi de aceea mergem la Ateneu sau în alte săli de concerte. Restul conferinţei de presă? Da, aşa ar trebui să fie la Ateneu mereu, aşa cum s-a putut odată, când veneau toţi poeţii muzicii la Bucureşti.

Şi da, banii pentru stagiunea centenară n-au venit sau au venit prea târziu şi nu ştim cum va continua la anul.

Cu atât mai mult, merită să faceţi orice pentru a veni la concert. Dă-i încolo pe birocraţii mereu incompetenţi ai ministerului de cultură şi identitate. Veniţi, că nu se ştie când mai prindeţi. Faceţi cumva şi veniţi: furaţi abonamentul bunicilor sau al unui unchi sau al unei mătuşi. Sunaţi prietenul de la Alpha Bank (sponsorul fără de care aceste concerte n-ar fi fost posibile) şi poate vă dă invitaţia lui. Dar faceţi ceva ca să vedeţi pe viu cel mai frumos concert pentru violoncel scris vreodată (aşa cum sunt toate cele pe care le ascultăm în sala de concert, dar asta e frumuseţea artei, că poţi s-o laşi încolo de logică), cântat de doi mari artişti şi o filarmonică ce începe să semene cu ceea ce trebuie să fie, o orchestră europeană.

Veniţi.