Mai bine reformăm religia din şcoli!

Bach în maşina mea - publicitate "Radio Classique" (Franţa)

Se discută despre excluderea sau includerea religiei ca obiect de studiu în şcoli. Ca de obicei, părerile sunt paroxistice într-o direcţie sau alta. Pe reţelele sociale, rugăciunile postate public se luptă cu demonstraţiile că Dumnezeu nu există, într-o pornografie pe cât de înverşunată, pe atât de lipsită de soluţii.

M-aş uita dincolo de Catedrala Mântuirii Neamului, mai degrabă la cuantificarea naturală a credinţei, la piaţa religioasă. Ciclul vieţii (naşterea, căsătoria, moartea) este integrat de orice religie. Oare preţurile la locurile de veci în cimitire au scăzut pentru că s-au înmulţit crematoriile umane? Am senzaţia că piaţa a rămas stabilă în ambele cazuri, fără mutaţii spectaculoase. A scăzut sau a crescut dramatic numărul de nunţi şi botezuri religioase? Nu am statistici exacte, impresia mea generală este că nu.

Atunci, de ce nu am vorbi despre reforma predării religiei în învăţământ? 

Poate nu atât despre dogmă ar fi util să se vorbească la orele de religie, cât despre ritualuri, măcar ca un ghid practic, pentru nunţi, botezuri şi înmormântări, evenimente pline de o miriadă de tradiţii locale, fără nici o legătură cu vreun ritual creştin. Când să-ţi faci cruce şi de ce? Câte şi care sunt părţile care compun o slujbă? Până la urmă, dacă tot ne înmormântăm bunicii, pe care i-am considerat naivi pentru că spre sfârşitul vieţii mergeau la biserică mai des ca înainte, poate ar fi util să încercăm să-i înţelegem. Tocmai pentru a-i ţine minte mai bine.

Dar există şi raţiuni de ordin cultural pe lângă cel practic.

Înainte de a ne pretinde mai seculari decât suntem, poate ar fi util să ne uităm pe programa şcolară pe care o propune BOR, în care găsim obiective precum: „abordarea religiei dintr-o perspectivă ecumenică”, „contribuţia religiei la cultura şi civilizaţia universală”. Bibliografia recomandată apelează la marea literatură (Voiculescu, Galaction, Sienkiewicz etc.), dar competenţele pe care şi le propune rămân la nivelul prozelitismului. De ce nu este convinsă BOR să respecte ceea ce promite în programa şcolară ? Cuvântul „filosofie” nu se regăseşte nicăieri în programă, deşi religia creştină este o filosofie a iubirii, a toleranţei, a sacrificiului. Întrebaţi orice deţinut politic din închisorile comuniste, vă vor confirma toţi valoarea acestei filosofii.

BOR propune şi audiţii muzicale: Mozart, Beethoven, Ceaikovski, Verdi, Wagner, Berlioz, Enescu! Dar recomandă, într-o covârşitoare majoritate, lucrări laice, pentru că muzica sacră este predominant catolică sau reformată, în timp ce ortodoxia interzice instrumentele muzicale în biserică.

În România muzicală, dincolo de Requiem-ul de Mozart, chiar şi melomanii ignoră că Bach a mai compus şi altceva decât Toccata şi fuga. Şi asta deşi toţi creatorii de muzică s-au rugat în biserică pe note: şi Bach, şi Mozart, Haydn, Haendel, Beethoven, fără să mai amintim de geniile acestei ramuri muzicale: Palestrina, Monteverdi şi alţii. 

Dacă părţile unei slujbe la biserică ne-ar fi cunoscute, explicate, înţelese, atunci şi misele compuse de clasici ar căpăta un sens pentru noi. Între Missa încoronării de Mozart, Missa în Si minor de Bach sau Missa Solemnis de Beethoven şi oricare alta compusă de Haydn sau Palestrina, diferenţele ţin de muzica în sine şi de lungimea lor. Textul este mereu acelaşi, pe care Mozart şi Haydn îl tratau atât de diferit! Numai aşa au sens „încoronarea” sau „solemnitatea” din titlurile de mai sus. 

Mozart a compus Marea Missă în Do minor pentru a fi cântată la propria sa nuntă. Nu acesta este locul de întâlnire a ritualului cu arta şi cu filosofia? Măcar de-am înţelege aceste lucruri, pe urmă putem decide singuri dacă vrem sau nu să credem în Dumnezeu. Istoria religiilor nu poate fi o alternativă.

Să le cerem preoţilor să-şi respecte propria programă şcolară!

Iată o temă mai interesantă decât ateism versus credinţă: reforma. Şi avem atâţia oameni luminaţi în România, care au ocazia unică de o dezbate şi de a o pune în practică.

În muzica de operă se vorbeşte de ani de zile despre o criză a vocilor puternice, eroice, numite în jargonul muzical spinto şi dramatice. Un studiu realizat la Universitatea Princeton sub conducerea lui Andrew Moravcsik, profesor de ştiinţe politice, nu un cleric, arată că există o legătură clară între acest tip de voce şi cântatul într-o biserică, pentru că acolo nu este nevoie de confortabila amplificare electrică. Concluziile preliminare ale acestui studiu le puteţi citi într-un articol numit Amurgul zeilor, un titlu deloc întâmplător. Nu e de mirare şi nici de glumă să constatăm că România operatică nu contrazice această concluzie, întrucât mulţi dintre soliştii de operă provin din seminariile teologice. 

Între scenă şi altar a existat la un moment dat o decizie pe care aceşti artişti de azi, ieri clerici, au luat-o. Cele mai bune decizii sunt luate atunci când eşti în cunoştinţă de cauză, nu pe baza modelor sau a ideilor primite de-a gata.

Religie: Unul dintre stâlpii societăţii. Este necesară poporului, dar când e prea multă strică. „Religia strămoşilor noştri”, aceste cuvinte trebuie rostite cu dulceaţă afectivă. (Gustave Flaubert - Dicţionar de idei primite de-a gata)