Mai multe „dive” şi un „divo”

Parafrazez afişul tradiţionalului concert de la Sala Radio, din preajma Crăciunului. Celor „trei dive” titulare ale anului 2014, Aurelia Florian, Roxana Constantinescu şi Teodora Gheorghiu, li s-au mai adăugat în acest decembrie o „divă colectivă”, Orchestra Naţională Radio şi un „divo”, dirijorul invitat David Crescenzi.

Împreună au produs o serată magică, plină de fervoare şi cu  câteva secvenţe rar cântate la noi, aşezate într-o structură de program coerent ordonată. Absenţa unui duettino din „Nunta lui Figaro” de Mozart, anunţat iniţial, nu a afectat întregul.

Cei mai buni

          Pentru instrumentiştii Orchestrei Naţionale Radio, concertul a fost prilejul de a-şi etala una dintre cele mai valoroase forme interpretative din ultima vreme. Este şi meritul baghetei italianului Crescenzi, şef specializat îndeosebi în opera italiană dar cu considerabile rezultate şi în Mozart sau literatura lirică franceză. Pentru solişti, obiectivul generic - urmărirea cu atenţie a vocilor, asigurarea confortului agogic în condiţiile încadrării stilistice – a fost îndeplinit cu prisosinţă prin profesionalismul şi valoarea dirijorului.

Unele dintre cele mai bune momente ale serii, dacă nu cele mai bune, au fost piesele orchestrale. Uvertura „Italianca în Alger” a avut rigoare şi spumă, cu crescendo-urile rossiniene bine marcate, uvertura „Vecerniile siciliene” (Verdi) a impresionat prin expozeuri generoase şi dezvoltări furtunoase, bacanala din „Samson şi Dalila” (Saint-Saëns) a sunat sălbatic şi exaltant, drumul disperării lui des Grieux către Le Hâvre a fost răscolitor (Intermezzo din „Manon Lescaut” de Puccini) iar picturalul a descris ambientul sicilian (Intermezzo din „Cavalleria rusticana” de Mascagni).

Componenţii Orchestrei Naţionale Radio au cântat compact, echilibrat şi dedicaţi pasional, cu individualităţi bine conturate la partidele corzilor (violoncelele şi viorile în cele două Intermezzi, „Vecerniile siciliene”, „Samson şi Dalila”), la suflători („Italianca în Alger”), fără accidente la alămuri, toţi mobilizaţi de bagheta inspiratoare a lui Crescenzi care, în plus, a condus totul fără partitură. Aşadar, mari „bile albe” pentru dirijor şi ansamblul său.

Lanţuri de pianissime

          Cele trei soliste, posesoare de voci importante, afirmate pe scenele internaţionale, au încercat - în afara repertoriului curent - apropierea de noi teritorii stilistice pe care, poate, evoluţia carierelor şi experienţa de până acum le recomandă. Pasul înainte trebuie măcar tatonat.

          Soprană de coloratură, Aurelia Florian a atacat cu aplomb pagini de agilitate dramatică din repertoriul verdian, valorificând experienţe timpurii donizettiene, despre care am scris la momentul respectiv şi le-am notat cu prilejul recentei premiere a operei „Traviata” la Bucureşti.

În arii pretenţioase, situate la graniţa „anilor de galeră” ai maestrului de la Busseto, „Voi lo diceste, amiche – A frenarti, o cor, nel petto” din „Bătălia de la Legnano” (Lida, actul I) şi „Tu puniscimi, o Signore” din „Luisa Miller” (Luisa, actul secund), cărora le-a asociat şi mai periculoasa – prin abundenţa referinţelor – arie a Violettei din primul act al operei „Traviata”, Aurelia Florian a expus – cu fraze frumos conduse - lanţuri de pianissime în cavatina din „Bătălia de la Legnano” şi lejerităţi bine conturate în cabaletta subsecventă.

Viguros a sunat cavatina Luisei, din păcate fără să fie urmată de cabaletta „A brani, a brani, o perfido”, care ar fi împlinit discursul dramaturgic, alipirea fiind simplă, odată cu eliminarea scurtelor replici ale lui Wurm.

Pentru aria Violettei, luând drept reper chiar prestaţia sopranei la amintita premieră cu „Traviata”, nu mai mult, la Sala Radio concentrarea şi siguranţa (cit. stabilitatea) de sunet au fost diminuate – inclusiv în finalul cu Mi bemol acut - iar pianissimele s-au arătat mai mult donizettiene decât verdiene.

În tot ce a cântat, forţată de atmosfera şi accentele scriiturii, Aurelia Florian a îngroşat multe note centrale şi grave iar atacurile celor înalte au dus-o, uneori, la intonaţii peste cele corecte. Un exemplu concludent a fost chiar duetul „Viens, Mallika” din „Lakmé” de Delibes, în care culoarea de glas a fost mult prea sombrată, lipsind expozeul de diafanul discursului eroinei principale într-un încântător ambient floral exotic. Până şi expresia a apărut ciudată (o premoniţie a tragicului final al operei?), contrastând cu luminozitatea chipului şi cântului mezzosopranei Roxana Constantinescu (Mallika).

Cristal şi rafinament

          Soprană lirico-lejeră prin natură, Teodora Gheorghiu intenţionează acum să se apropie de repertoriul liric, ilustrat în concert prin ariile „Sì, mi chiamano Mimì” din „Boema” de Puccini, balada Regelui din Thulé şi aria bijuteriilor din „Faust” de Gounod. Rotunjimea, omogenitatea glasului, timbralitatea frumoasă, cristalină, au servit frazele muzicale în continuitatea lor pe întreg ambitusul, inclusiv în registrul acut. Există încă o oarecare timiditate de abordare – dată fiind noutatea repertoriului – care s-a manifestat prin tălmăcirea mai puţin adâncită din unghiul emoţiei iradiate fie de Mimì, fie de Margareta. Odată ce se va consolida practica interpretării unor asemenea personaje în condiţii de spectacol, vocea va suna - sunt absolut sigur - şi mai amplu, micile distonări vor dispare, monotoniei expresive îi va lua locul o intensă trăire. Teodora Gheorghiu este o cântăreaţă plină de talent.

          Duetul Fiordiligi – Dorabella „Ah guarda sorella” din „Così fan tutte”, interpretat în compania Roxanei Constantinescu, a fost un model de rafinament şi muzicalitate, cu două glasuri care şi-au arătat ştiinţa şi experienţa în teritoriul mozartian.    

Demonstraţia de belcanto romantic...

          ... a venit din partea Roxanei Constantinescu, atât prin cavatina şi cabaletta lui Romeo „Se Romeo t’uccise un figlio - La tremenda ultrice spada” din „Capuleti şi Montecchi” de Bellini, ca şi prin dificila „Oh, mio Fernando!”, aria Leonorei din „Favorita” de Donizetti. Artistă inteligentă, cu deosebit simţ artistic, a descris cantilenele cu linie vocală unduitoare, cu nuanţări delicate, într-un legato seducător. A adăugat, domol, note grave „de piept”, a plasat accente potrivite. O lectură care a readus parfumul belcantist printr-un cantabile expresiv a venit în interpretarea unei arii (în special, prima parte), cea a Leonorei, de obicei abordată de mezzosoprane cu voci corpolente. Aşa încât, pentru secţiunea finală, mai multă vehemenţă se aştepta din glasul său liric. Acuta ultimă – La natural – a suferit din cauza emisiei „deschise”, nefocalizate, private de rotunjime. Poate că a fost o lipsă de concentrare de moment, Roxana Constantinescu având în voce şi note mai înalte, aşa cum a demonstrat în cabaletta lui Romeo. Deocamdată, a rămas datoare.   

          În final, Aurelia Florian, Roxana Constantinescu şi Teodora Gheorghiu au cântat „Veniţi, creştini!”, versiunea în limba română a cunoscutului „Cantique de Noël” de Adolphe Adam, acompaniate de o orchestră cu excesive – de data aceasta – sonorităţi.