Madona care îl gâdilă pe Pruncul Iisus şi alte revelaţii renascentiste…
0
În aceste zile sângeroase de vară, când îmi bubuie capul de la şocul, stupoarea şi indignarea provocate de atentatele (câte la număr?!) comise cu atâta cruzime de Statul Islamic, îmi vine să mă ascund pe o insulă în mijlocul oceanului şi să scriu despre cele mai frumoase ocazii pe care am avut şansa să le trăiesc în ultima vreme. Cu gândul la Shakespeare, aş da oricând regatul meu de furie pe o Madonă renascentistă…
Din nefericire nu am reuşit să fug pe o insulă în mijlocul oceanului, dar oportunitatea de a locui în zona pariziană îmi oferă de fiecare dată când ajung în Oraşul luminilor şansa de a mă lumina un pic, gustând din efervescenta viaţă culturală a acestei cetăţi plină ochi cu muzee, galerii şi centre de artă. Unul dintre cele mai elegante lăcaşuri de cultură din Paris este şi Muzeul Jacquemart-André, situat la câteva străduţe de celebrul bulevard Champs-Elysées, edificiu somptuos care conservă una dintre cele mai frumoase colecţii de pictură şi obiecte de artă din Paris. Alături de colecţiile permanente, muzeul propune în mod regulat iubitorilor de artă prilejuri deosebite de a descoperi capodopere ale artei universale, reunite sub cupola unor expoziţii care impresionează şi atrag vizitatorii atât prin tematică şi scenografie, cât şi prin modalităţile interesante de promovare a evenimentelor.
Iar când vine vorba despre prezentarea în premieră în Franţa a preţioasei colecţii aparţinând celui mai influent istoric de artă din secolul XX, Muzeul Jacquemart-André a făcut toate eforturile ca expoziţia "De la Giotto la Caravaggio. Colecţia unui mare istoric de artă" să se numere printre cele mai atractive evenimente ale vieţii artistice din capitală. Aşadar, începând din primăvară, elegantul muzeu parizian i-a consacrat o expoziţie superbă marelui istoric italian, Roberto Longhi, considerat a fi unul dintre cei mai importanţi detectivi de artă care a rezolvat o multitudine de enigme ale Renaşterii, identificând capodoperele pierdute ale marilor maeştri italieni. Graţie expertizei şi mai ales flerului său artistic, au fost redescoperite nume importante ale picturii italiene din secolele XIV şi XVII: Giotto, Masaccio, Masolino şi Piero della Francesca (din prima perioadă a Renaşterii), Ribera şi, nu în ultimul rând, Caravaggio care a avut un rol fundamental în dezvoltarea artei secolului al XVII-lea.
Sfinţii Ioan Evanghelistul, Toma şi diaconul Laurenţiu, în viziunea a doi maeştri diferiţi: Giotto, pictorul luminii din Trecento şi modernul Jusepe de Ribera
Roberto Longhi (1889-1970) a fost unul dintre cei mai mari istorici italieni de artă, un erudit impresionant şi un mare colecţionar de artă. Graţie muncii sale şi dotat cu o percepţie fenomenală asupra artei, istoricul italian s-a distins prin capacitatea sa prodigioasă de a atribui opere necunoscute adevăraţilor autori şi de a regrupa, asemeni unui joc de puzzle, lucrări esenţiale ale artei italiene dispersate în lumea întreagă. De asemenea, flerul său extraordinar l-a îndrumat să descopere numeroase capodopere scotocind printre comorile prăfuite ale anticarilor. Cultura acestui mare colecţionar de artă l-a ajutat să recunoască lucrări citate de autori antici sau care trăiseră cu mult înaintea sa, având la dispoziţie doar fotografii alb şi negru. În timp ce mulţi alţi istorici de artă neglijaseră aceleaşi lucrări, Longhi a avut darul de a aduce în lumina modernităţii artişti de prim plan restituindu-le, astfel, locul pe care îl meritau în vasta galerie a istoriei artei universale.
Fără Roberto Longhi, Giotto sau Caravaggio nu ar fi fost la fel de celebri sau de renumiţi, criticul de artă fiind responsabil cu identificarea a aproape 1000 de tablouri. Deci, deloc întâmplător, elegantul muzeu parizian i-a dedicat această expoziţie concepută ca un omagiu adus unuia dintre cei mai mari istorici de artă din secolul XX. Colecţia sa personală conţine peste 250 de opere de artă printre care şi faimosul tablou intitulat "Băiat muşcat de o şopârlă", una dintre cele mai misterioase picturi semnate de marele Caravaggio. Trebuie subliniat faptul că istoricul şi-a dedicat întreaga viaţă acestui artist emblematic care a revoluţionat pictura italiană a secolului al XVII-lea, devenind liderul unui curent care îi poartă numele, caravaggism şi care de la Roma s-a răspândit în întreaga Europă.
Deloc întâmplător, organizatorii expoziţiei au pus în lumină atât capodopere semnate de Caravaggio, cât şi numeroase lucrări semnate de succesorii săi (printre cei mai cunoscuţi se numără Battistello Caracciolo, Bartolomeo Manfredi şi Orazio Borgianni), punând în evidenţă influenţa sa copleşitoare asupra artiştilor contemporani şi nu numai. Scenografia expoziţiei s-a inspirat din analizele istoricului Longhi care întreaga sa carieră a rescris istoria picturii italiene, creând o analogie originală între cei doi maeştri de excepţie: Giotto, pictorul luminii pentru care s-a şi inventat cuvântul "artist" şi rebelul Caravaggio, unul dintre cei mai mari novatori din istoria picturii. Aşadar, o viziune magnifică care a început să prindă contur o dată cu arta luminoasă a primitivilor italieni şi care s-a desăvârşit cu artiştii secolului al XV-lea, perioadă care se află, în mod incontestabil, la originea picturii moderne.
Piesa de rezistenţă a expoziţiei a fost versiunea autentificată a celebrului tablou "Băiat muşcat de o şopârlă" de Caravaggio, o altă versiune a acestei capodopere aflându-se în prezent la Londra. În momentul în care Roberto Longhi l-a achiziţionat printre primele lucrări din preţioasa sa colecţie, autorul tabloului nu era cunoscut. A fost nevoie de intuiţia şi de erudiţia acestui mare critic de artă pentru a descoperi şi a confirma că, în definitiv, "Băiat muşcat de o şopârlă" este un tablou realizat de genialul Caravaggio. Maestru incontestabil al clarobscurului, farmecul lui Caravaggio rezidă în naturaleţea cu care, prin intermediul personajelor sale şi-a transmis tensiunea psihică şi viaţa tumultoasă plină de excese.
Surprins de muşcătura neaşteptată a unei şopârle, cu gura chinuită de durere şi ochi pătrunzători, prin intermediul figurii băiatului care îşi retrage teatral întregul corp din faţa suferinţei fizice, Caravaggio ne transmite de fapt un mesaj întunecat. Alegând această scenă profană, putem crede că pictorul a ales să mediteze asupra stilului său de viaţă plin de excese şi dominat (inspirat?!) de arta întunecată a desfrâului. Considerată a fi una dintre cele mai misterioase lucrări ale sale, privind cu intensitate acest tablou, te întrebi dacă autorul nu a vrut pur şi simplu decât să ne transmită faptul că un trai libertin şi lipsit de griji este urmat de o viaţă plină de durere?! Nu ştiu adevăratul răspuns, dar tind să cred că acest tablou este totuşi o reflecţie a unei realităţi pe care Caravaggio a experimentat-o în cele mai întunecate unghere.
Aşa cum menţionam anterior, istoricul de artă Roberto Longhi s-a pasionat în egală măsură şi de pictorii primitivi italieni precum Giotto di Bondone (care a marcat secolul al XIV-lea), Pierro della Francesca şi Masaccio, primul mare pictor al Renaşterii. În cadrul expoziţiei au fost expuse două panouri semnate de Giotto în care sunt reprezentaţi Sfântul diacon Laurenţiu şi Sfântul Ioan Evanghelistul, panouri care iniţial au făcut parte dintr-un poliptic (pictură executată pe mai multe panouri articulate), în prezent făcând parte din prestigioasă colecţie a Abaţiei regale Chaâlis situată în departamentul francez Oise. Inventator al unui limbaj artistic absolut inedit care va revoluţiona pictura secolului al XIV-lea, Giotto se desprinde de tradiţia bizantină restrictivă, dar şi de influenţa goticului preţios, deschizând noi drumuri în domeniul artelor vizuale. Cei doi sfinţi sunt o mărturie a faptului că Giotto a încercat să umanizează chipurile sacre, punând accentul pe om privit ca individualitate, a cărui viaţă interioară se manifestă în exterior printr-o expresivitate plină de înţelesuri.
Madona cu Pruncul zâmbitor în viziunea lui Masaccio, primul mare pictor renascentist
Un alt tablou revelator pentru mine a fost şi Madona cu Pruncul zâmbitor realizat de Masaccio, un important reprezentant al picturii timpurii a Renaşterii florentine, moştenitor al lui Giotto şi precursorul lui Michelangelo, ale cărui tablouri sunt foarte rare. Pictorul florentin s-a distins prin talentul cu care a ilustrat expresivitatea figurilor, această Madonă pictată în 1426, fiind un exemplu elocvent. Cu o mare delicateţe, Masaccio duce la superlativ convenţiile picturii din epocă, propunând o artă nouă, în ruptură totală cu trecutul prin expresiile atât de umane şi de naturale ale personajelor. Scena acestui tablou este inundată de culori intense, veşmântul Madonei fiind pictat cu lapis-lazuli pur, mărginit de o frumoasă broderie aurită. Atitudinea Madonei ne aminteşte parcă de Maica Domnului "Hodighitria" (care se tâlcuieşte „arătătoarea căii”, "Îndrumătoarea") din icoanele bizantine. La prima vedere Madona pare că face un gest de binecuvântare, dar de fapt îi atinge uşor bărbiţa pruncului care râde cu voioşie, răspunzând cu inocenţă gestului tandru al mamei sale. Înveşmântat în scutece asemeni bebeluşilor din acea vremea, pruncul sfânt are o atitudine naturală şi impresionează prin candoarea zâmbetului său. O scenă cu un farmec aparte, unic în felul său, această operă de artă este genul de tablou pe care ai vrea să-l priveşti în fiecare dimineaţă...
Patimile hristice în viziunea lui Caravaggio, Orazio Borgianni şi Bartolomeo Manfredi
De la tandreţea Madonelor delicate şi a sfinţilor cu chipuri senine, înconjurate de nimburi strălucitoare, o mare parte dintre lucrările expuse a constituit o variaţiune tulburătoare pe tema patimilor hristice: tablourile intitulate "Încoronarea lui Hristos cu spini" de Caravaggio şi Bartolomeo Manfredi, cel mai fidel dintre emulii săi şi impresionanta pânză semnată de Orazio Borgianni, "Christ mort plâns de trei femei", reflectă intensitatea celor mai dramatice momente din viaţa Mântuitorului. Sobrietatea gesturilor, utilizarea unui puternic clarobscur şi a unor racursiuri spectaculoase, accentuarea drapajelor care subliniază monumentalitatea personajelor şi alegerea costumelor la modă în epocă, transformă personajele istorice din jurul lui Hristos în martori contemporani la cele mai dureroase momente din istoria creştinismului. M-a impresionat în mod deosebit Borgianni, un alt fidel continuator al lui Caravaggio care, amintind de celebra plângere a lui Hristos în viziunea lui Andrea Mantegna, a reuşit să adune parcă întreaga durere a acestei scene impresionante în inima tabloului. Nu pot uita acea umbră crepusculară care contura mâna extrem de palidă, aproape cadaverică a lui Hristos, mângâiată cu tandreţe, într-un contrast covârşitor, de mâna plină de culoare şi de viaţă a Sfântului Ioan, ucenicul său iubit. Cutremurător...
Traversând diverse epoci ale picturii italiene marcată de pictorii primitivi din Trecento (denumire dată perioadei Renaşterii cuprinse între 1301-1400), dar şi de şcolile de pictură de la Toscana şi Ferrara, admirând originalitatea şi spiritul novator al impetuosului Caravaggio, superba expoziţie de la muzeul Jacquemart-André mi-a oferit ocazia de a descoperi adevărate personalităţi artistice pe care posterioritatea le-a lăsat în umbră. Printre aceştia se numără Cosmè Tura şi Dosso Dosi, autori ai unui limbaj pictural bogat în simboluri, care propun o pictură expresivă marcată de o luminuozitate magică şi de culori energice, Mattia Preti, Giovanni Lanfranco (remarcabil tabloul intitulat "David cu capul lui Goliat"), Matthias Stomer şi, nu în ultimul rând, pe pictorul spaniol Jusepe de Ribera, de o modernitate surprinzătoare. Ca o concluzie a acestei plimbări prin elegantul muzeu parizian, pot spune că pentru câteva clipe am evadat din banalul cotidian şi am fost fericitul martor al unei expoziţii rafinate şi revelatoare. A evada din câmpul sângeros al prezentului în grădina miracolelor renascentiste este de-a dreptul un privilegiu...
Se încarcă comentariile...
