„Lunile de fiere“ ale lui Giuliano Nardin. Despre viziunea unui artist de „un cinism dizolvant“

Giuliano Nardin în 2019, în cadrul atelierului cu studenţii de la Chişinău

În câţiva ani, Giuliano Nardin (43 de ani) a devenit unul dintre cei mai „căutaţi“ şi curtaţi pictori români contemporani, o veritabilă „senzaţie“. A avut o expoziţie „personală“ în iarnă la Arbor.art.room (Transilvaniei 11), a inaugurat, la propunerea Ilinei Schileru, noul spaţiu expoziţional de la MNŢR, iar de astăzi se alătură grupului de tineri artişti foarte buni cu expoziţii „virtuale“ pe platforma Asociaţiei Arbor.

Mă bucur că am avut onoarea să-mi alătur numele de cel al acestui artist, şi că am continuat demersul curatorial de la expoziţia vernisată în februarie în prezent, „pe culoarele“ galeriei virtuale. Reproduc în continuare cele două texte curatoriale scrise pentru cele două expoziţii, cea fizică din februarie-martie şi cea virtuală de acum.

„Lunile de fiere“ ale lui Giuliano Nardin

„Nuntă, bal şi spital“, noua selecţie de lucrări a pictorului bucureştean Giuliano Nardin oferită de Asociaţia Arbor, de data aceasta „spectatorilor“ galeriei virtuale, celor care „rătăcesc“ neobosiţi pe cărările online-ului, cuprinde opere ale artistului din toate perioadele sale de creaţie, de la uleiurile boteriene reprezentând mirese deşănţate şi dezlânate, cu forme deformate şi de o graţie dizgraţioasă, pe care Giuliano le lucra prin 2007-2008 (şi care i-au adus faima mai târziu, la prima lor expunere în Bucureşti), până la lucrările fanteziste şi aparent naive, care ne-au făcut să vorbim despre o „Nardinie“ la recenta lor expunere la Arbor.art.room. Le unifică însă tema comună aleasă de curator, cea a „relaţiilor de familie“ mai mult decât complicate, pe care le redă în opera sa Giuliano Nardin: pe lângă „miresele“ deja menţionate, majoritatea lucrărilor reprezintă un „el şi o ea“, aflaţi în cele mai bizare poziţii şi situaţii (rar apare şi câte-un copil fantomatic, agăţat de mâna unuia dintre membrii cuplului „damnat“).

Viziunea lui Nardin aici este una lucidă, fără compromis, şi de un cinism dizolvant: după „bal“ (nunta) urmează întotdeauna „spitalul“ (rutina relaţiei, greutăţi, tentaţii adulterine, fie ele consumate sau nu, şi, de ce nu, cuvânt „odios“, divorţul) – de-aici şi intitularea expoziţiei.

Cum suna titlul unui film englezesc de pe vremuri, la oricâte „nunţi“ ai merge, până la urmă ajungi şi la o „înmormântare“ (în sens figurat, bineînţeles).

Percepţia lui Giuliano Nardin asupra subiectului aminteşte de cea din capodopera cinematografică din anii ’50 a lui Ingmar Bergman „O vară cu Monika“, o idilă feerică însă doar până la un punct, în care vara-i urmată în mod inevitabil de toamnă. „Synecdoche, New York“, era titlul altui film (american, de data aceasta) despre relaţii complicate („it’s complicated“, cum scriu mulţi acum pe facebook), iar expoziţia actuală ar putea fi subintitulată „Synecdoche, Giuliano“, pentru că (pentru cei care-au văzut filmul) artistul recreează aici „în mic“ universul unei relaţii.

Mai apar, în selecţia de lucrări, şi nişte „sirene“, tot din perioade de creaţie mai vechi.

Ce sunt ele? Ele pot reprezenta, bineînţeles, ispita, tentaţiile, lipsa paralizantă de voinţă (sau naturala „pohtă“ a viciului, principiul freudian „al plăcerii“), „monştri de-o frumuseţe insuportabilă“ (ca îngerul duinez al lui Rilke)

care-i împing pe membrii cuplului, în mod halucinant şi obsesiv, printr-un hipnotism vizual şi auditiv (numai un Ulise a avut, în antichitate, inteligenţa de a rezista acestui „blestem“, de a i se sustrage, de a-l „păcăli“, mai exact), spre relaţii adulterine sau alte „păcate“ şi mai mari. Cu tot cinismul şi luciditatea sa, approach-ul lui Giuliano rămâne, totuşi, unul de o „naivitate“ asumată, al unui inocent care se mulţumeşte doar să observe, cu o mirare genuină, aceste triste realităţi: lumea sa, cum spuneam data trecută, pare „desenată pe carton de un copil“ – de unul chinuit însă, precum, un alt film îmi vine în minte acum, cel din „Tideland“ („Alice in Wonderland“-ul răsturnat al lui Terry Gilliam). (text curatorial pentru expoziţia VR)

„Eu, tu şi Giuliano“. Giuliano Nardin la Arbor.art.room

În vârstă acum de 43 de ani, Giuliano Nardin este un pictor român, cu „rădăcini“ italiene în familie, oltean get-beget de trei generaţii, dar stabilit la Bucureşti. A terminat studii de pictură sub îndrumarea unui clasic, pictorul Vladimir (Mirel) Zamfirescu, încă din primul deceniu al secolului, dar afirmarea a venit târziu şi după o perioadă de retragere în „subteranele“ sistemului instituţional-artistic bucureştean. De fapt, Giuliano Nardin a fost (re)descoperit de un coleg de „arte“ puţin mai copt, pictorul Gili Mocanu, şi lansat de-abia în 2018 de galeristul Dan Popescu (cel care-a lansat multe nume ale „generaţiilor“ de artişti douămiiste şi post-douămiiste). Acesta îi organizează, la H’art Gallery, prima expoziţie personală, intitulată chiar aşa, „001“, şi pusă de galerist sub semnul „vălului de mireasă ca element de putere“. Giuliano trăieşte şi lucrează în Bucureşti, în apropierea Parcului Cişmigiu, iar treptat acesta din urmă a devenit un topos fundamental pentru arta sa.

Foto dreapta: Siren. 2009. Acrylic on canvas. 125 x 100 cm

„Un artist chagallian, trecut prin Botero“, scriam, în luna mai a anului 2018, la acea expoziţie numerotată „001“ de la H’art Gallery, extaziat de descoperirea artistului necunoscut până atunci.

Lucrările au fost interpretate la acea vreme ca studii de antropologie, ca încercări de „dez-văluire“ a măştilor cu care ne acoperim, ca o deconstrucţie a puterii (ca orice putere) de ordin simbolic. Uleiurile acelea datau însă, după cum însuşi artistul mărturiseşte, de prin 2006-2007, iar în toamna acelui an, odată cu cea de-a doua expoziţie personală, organizată tot de Dan Popescu în sălile nesfârşite ale Institutului de Arhitectură (şi dedicată în principal Parcului Cişmigiu, ca topos fundamental – exterior şi interior – al artistului), lucrările nardiniene aveau să ia altă turnură.

În actuala expoziţie de la Arbor, care-ar putea fi subintitulată, aşadar, „003“, Giuliano pare să fi dat „în mintea copiilor“, numai că, aşa cum am spus de atâtea ori, astfel de esenţializări şi inocentizări ale discursului sunt greu de obţinut. „Ţara asta a mâzgălit-o, pe carton, un copil“, sunt cuvintele lui Eugen Ionescu cărora trebuie mereu să le subsumăm un astfel de demers (Eugen, pentru că-i vorba de tânărul Ionescu, cel din „Elegiile pentru fiinţe mici“).

Foto dreapta: Trio. 2017. Acrylic on canvas. 161 x 124 cm

Nardinia ar putea fi intitulat tărâmul în care păşim când trecem de pragul galeriei (precum dulapul/şifonierul prin care copiii lui Lewis treceau în Narnia).

Vorbim, în noua serie de lucrări a lui Giuliano, exclusiv de guaşe pe hârtie, de o dimensiune oarecum standard, dar al căror principiu ordonator nu este repetivitatea, ci, dimpotrivă, distinctivitatea şi o permanentă imaginaţie creativă.

Putem identifica nişte teme care se repetă şi nişte filoane care circulă pe parcursul aparent nesfârşitei serii, dar asta nu ne ajută prea mult. Nardin pictează frenetic, necontrolat, compulsiv, priapic, aşa cum respiră şi aşa cum trăieşte, şi aşa cum alţii fac alte lucruri, de ordin artistic sau nu, care-i consumă şi-i lasă moi şi nesatisfăcuţi. Însuşi modul actual în care artistul s-a „expus“ arată acest lucru. Giuliano îl invită pe privitor să-i dedice întreaga atenţie şi să-l urmărească în aventura sa interioară. Se cere timp, dedicaţie şi atenţie pentru a sesiza subtilităţile acestei picturi şi a înţelege în întregime intenţionalitatea artistului. „Principiul terţiului exclus“ (sau „Tertium non datur“, cum i-a mai dat în minte, pentru o ecranizare, şi lui Lucian Pintilie), este şi el cel sub semnul căruia ar putea să mai stea lucrările nardiniene şi această expoziţie. (text curatorial pentru expoziţia „Nimic nou la podul Săbăreni“ din februarie)