„Lucia din Lammermoor” - un adevărat spectacol „marca” Andrei Şerban

Cu mai bine de două decenii în urmă, regizorul Andrei Şerban a pus în scenă, la Paris, Lucia din Lammermoor de Donizetti, stârnind un adevărat scandal, pentru ca apoi, la reluarea după mulţi ani, cu Natalie Dessay în rolul titular, să devină... un succes.

Imediat după acea premieră, regizorul a sosit la Opera Naţională, în vara anului 1995, debutând la teatrul bucureştean cu Oedip de Enescu, o altă producţie contestată uneori vehement, despre care se vorbeşte şi astăzi în... aceiaşi termeni. Dar Andrei Şerban ne-a povestit atunci, entuziasmat, despre reacţia publicului parizian la montarea sa cu Lucia...

Odată cu venirea regizoarei Beatrice Rancea la conducerea Operei din Iaşi, Andrei Şerban a... debutat şi în acel teatru liric, propunând trei lucrări foarte diferite ca factură, printre care şi opera donizettiană, într-o viziune mult amplificată şi „îmbogăţită” pentru că, după cum el însuşi declara, nu mai era încorsetat de limitările impuse în Franţa în ce priveşte solicitarea interpreţilor. Am urmărit, în 2014, ambele distribuţii, apreciind nu doar nivelul performant al soliştilor, ci şi capacitatea - în special a sopranei - de a face adevărate acrobaţii în timp ce cânta partitura deosebit de dificilă, fără a afecta respiraţia sau cursivitatea frazei; iar sub aspect vizual era... un spectacol, încărcat, cu mişcare aproape continuă, cu personaje dure, plasate poate în contemporaneitate, într-o atmosferă stranie, captivând ochiul prin desfăşurările surprinzătoare şi permanent brutale - dacă mai păstra sau nu ceva din romantismul şi trăirile ardente imaginate de compozitor sau chiar de Walter Scott (al cărui roman l-a inspirat pe libretistul Cammarano), este... o altă discuţie. Decorul unic (semnat de Octavian Neculai), imaginează ziduri imense şi austere, în interiorul cărora, ca într-o posibilă cazarmă, soldaţii se antrenează, fac exerciţii de gimnastică, se luptă, parte urcă şi coboară scările înalte (ca de incendiu) amplasate lateral, pe suporturi care, în scena nunţii, devin platforme utilizate pentru sosirea lui Edgardo sau a lui Arturo, cu sfori-odgoane asemeni unor liane ce „inundă” scena, cu uşi laterale (numerotate) şi de fundal ce permit intrarea, cu sau fără motivaţie, a soldaţilor şi a menajerelor, corul fiind plasat pe un „culoar”-balcon în partea superioară a peretelui circular, rămânând astfel doar un comentator-spectator al dramei; iar costumele (schiţate de Lia Manţoc), în majoritate cazone, alătură uniforme negre amintind de gestapo, maiouri şi pantaloni sport gri, rochii negre cu şorţ alb în buna tradiţie a menajerelor din veacul trecut, veşmântul negru - pardesie şi pălării - pentru corişti, rochiile largi ale Luciei, fracul şi jobenul (albe) purtate de Arturo sau cămaşa roşie cu pantalon negru modern purtate de Edgardo şi, desigur, sutana preotului Raimondo.

Am rememorat imaginea scenică de atunci pentru că, la mijloc de ianuarie, am revăzut-o la Opera Naţională Bucureşti, unde Andrei Şerban a montat Lucia păstrând aproape identice reperele versiunii de la Iaşi (unde continuă să figureze pe afiş). Sigur că, după anii (mulţi) trecuţi de la precedenta producţie cu această operă la ONB (la rândul său ciudată, stranie, neagreată de public şi deci retrasă destul de repede din repertoriu), publicul îşi dorea să reasculte superba muzică, mai ales că, în prima seară, ca şi la avan-premieră, oaspete a fost celebrul tenor mexican Ramon Vargas, alături de tineri invitaţi, de asemenea, din străinătate. Pentru mulţi, ideea regizorală a constituit o surpriză (plăcută sau nu), ceea ce s-a vădit în comentariile „de foyer” şi în reacţia de la final, când Andrei Şerban a fost întâmpinat cu aplauze şi „buuh”-uri cum n-am prea auzit pe la noi. Urmărind derularea spectacolului, pe lângă cele deja ştiute (apelând la acrobaţi de la Circul „Globus” şi la gimnaşti de la „Bebgym” sau chiar de la CSA „Steaua” - soldaţi care dorm în paturi suprapuse, fac excerciţii la inele, cal cu mânere, paralele, saci de box, saltele de gimnastică, escaladând acele scări, duelându-se -, implicându-se şi balerini ai teatrului în special în „orgia” cu „femei uşoare” din „scena nunţii”), am remarcat şi câteva elemente „de noutate” şi momente de-a dreptul hilare sau detalii cam nefireşti în logica acţiunii; spre exemplu, la deschiderea cortinei, câteva „servante” spală podelele cu perii care fac un zgomot oribil (o nouă „găselniţă”), asemeni fluierului strident şi agresiv folosit de Normano pentru a-i mobiliza pe soldaţi, apoi, în „scena nunţii”, Edgardo apare pe acea pantă, este „atacat” de Enrico, amândoi se înfruntă cu spadele dar... rămân ca în stop-cadru cât timp cântă în celebrul sextet, tânărul îndrăgostit fiind ameninţat cu un întreg arsenal de puşti şi pistoale de către soldaţii care stau de asemenea nemişcaţi; şi pentru că s-au „deschis” câteva „salturi” de obicei tăiate din partitură (la noi), Edgardo este apoi „prins” şi împins-presat de vreo 10 musculoşi cu două bare alb-roşu, el cântând însă nestingherit, cu ochii la dirijor, după care pleacă... supărat.

Trecând peste multe altele (precum faptul că, înainte de a citi scrisoarea falsă pe care Enrico i-o dă... în vârful baionetei, Lucia afirmă că e distrusă de trădarea iubitului şi... abia apoi deschide epistola, sau că Arturo o sileşte pe Lucia să intre într-un cort alb... nupţial închis şi păzit la intrare de un soldat, dar Raimondo vine din culise aducând hainele însângerate ale soţului ucis, povestind ce s-a petrecut - cum a văzut ce se întâmplase în cortul în care... nu avea cum să intre şi deci cum a luat acele haine, purtate ulterior insistent prin scenă, în vârful unei puşti, ca pe un trofeu, deşi Arturo era, de fapt, o victimă - e un mister...), în tabloul final, ce se petrece tot în acel cadru, într-o lumină verde (de altfel întreg jocul de lumini este, realmente, de mare efect), la apariţia cortegiului funerar, însoţind catafalcul Luciei, coriştii vin (tot „la balcon”) cu umbrelele deschise, închizând-le pe ultimele acorduri - de ce, nu prea ştiu. Cât despre faptul că preotul Raimondo încearcă figuri de skanderberg, participă la „jurământul” făcut pe... patul puştii împreună cu Enrico şi Normano pentru a o determina pe Lucia să accepte mariajul cu Arturo, iar după acea căsătorie ciocneşte paharul de vin al... victoriei...

Sub aspect muzical, aş începe prin a remarca, la premieră, evoluţia excelentă a orchestrei, cu solo-uri bine susţinute la harpă, flaut sau violoncel, cu o paletă de nuanţe şi culori adaptată stilului donizettian, susţinând şi însoţind cu rigoare soliştii şi corul - care de asemenea a cântat impecabil (pregătit de Daniel Jinga) -, sub bagheta lui Marcello Mottadelli, coordonând eficient relaţia fosă-scenă, adaptându-se rapid tempo-ului mai lent impus uneori în special de tenorul oaspete. În rolul Lucia, soprana Venera Protasova (notată din Rusia, deşi s-a născut în Tadjikistan, unde a şi studiat) a etalat un glas destul de banal, dar condus cu o frazare frumoasă, cu sensibilitate şi expresivitate, rezolvând cu acurateţe şi muzicalitate coloraturile şi acutele dificile, performanţă remarcabilă mai ales în condiţiile mişcării agitate, regizorul cerându-i, şi de această dată, să alerge, să se caţere periculos pe acele scări, să utilizeze paralele de gimnastică, să se târască pe sub... diverse, să se dea într-un leagăn sau în balansoar, să se ude cu apa unei... cişmele etc. - şi totul în timp ce cântă pagini pe cât de cuceritoare, pe atât de solicitante. Dorinţa de a conferi cu o anume logică şi coloraturilor a determinat însă, în „aria nebuniei”, o zguduire rapidă, repetată şi aproape comică a unui topor aruncat într-un fel de grămadă de „paie”, iar la finalul ariei, eroina a rămas suspendată (periculos) în partea de sus a scării, în lumea ei de fantasme sau în moarte, într-o atitudine spectaculoasă în sine, deşi nu este foarte clară ca semnificaţie.

Partener i-a fost Ramon Vargas, tenor a cărui voce cu inflexiuni baritonale nu mai are nici strălucirea şi nici mobilitatea cerută de rolul Edgardo, în schimb emisia ciudată şi dificultatea în acut (generând şi „ruperea” unor sunete în ultimul tablou) i-au pus probleme serioase, pe lângă faptul că (aşa cum l-am văzut şi la Scala, în urmă cu un deceniu) se rezumă la un minim de gesturi, rezolvând schematic indicaţiile regizorale, cântând de fiecare dată cu ochii la dirijor. Sigur că, în sine, invitarea sa la ONB a fost un demers cu mare impact la publicul care astfel l-a ascultat „pe viu”, dovadă fiind aplauzele şi ovaţiile entuziaste cu care a fost răsplătit, în ciuda neîmplinirilor vizibile. În Enrico, baritonul Valdis Jansons din Letonia, deşi cu un timbru liric plăcut, nu a convins nici vocal (având, chiar în aria din tabloul I, serioase carenţe în pasaj şi acut), nici ca prezenţă şi implicare scenică, lipsindu-i nervul şi anvergura personajului, rămânând extrem de şters, spre deosebire de basul georgian Ramaz Chikviladze (pe care-am apreciat şi în Don Basilio din recenta producţie cu Bărbierul din Sevilla), care a impresionat din nou prin calitatea specială a glasului amplu, generos, bine condus, cu o tehnică solidă, impunându-se şi ca apariţie în preotul Raimondo - sinceră să fiu, tind să cred că s-a detaşat clar din întreaga distribuţie. Tenorul Andrei Lazăr a creat un Arturo elegant, plin de el, zâmbitor şi superficial, cântând cu o voce plăcută, cu aplomb şi cu expresia cerută de rolul realizat într-o manieră excelentă ca... prototip, în timp ce tenorul Valentin Racoveanu a creionat un Normano intrigant, milităros, iar mezzosoprana Sorana Negrea a fost corectă în Alisa, mai curând o „Freulein” aspră decât o confidentă a Luciei.

În cea de a doua seară, aceeaşi soprană a evoluat pe coordonatele deja ştiute, dar în compania soliştilor noştri, care s-au impus prin calităţi ce au condus la ridicarea spectacolului la un nivel aş spune - fără nicio rezervă - superior „formulei” anterioare. Pentru că tenorul Florin Guzgă, având şi experienţa premierei ieşene, beneficiind de un glas de mare frumuseţe şi strălucire, incisiv şi metalic, cu date naturale remarcabile, precum şi de o prezenţă scenică ideală pentru Edgardo, a încântat cu adevărat (micile incertitudini în acut rămânând în plan secund); pentru că baritonul braşovean Adrian Mărcan este, la rândul său, parcă făcut pentru Enrico, vocea sa penetrantă, cu un relief percutant foarte bine conturat, cu o frază generoasă, acut sigur şi duritatea specifică „eroului negativ”, dar şi carura elegantă şi mişcarea perfect încadrată în datele personajului (făcând chiar şi exerciţii la inele!), au avut ca rezultantă un Lord Ashton impozant, dominator şi... cuceritor; pentru că tenorul Liviu Indricău, debutând în Arturo, a convins încă o dată că timbrul său (de asemenea) metalic, pătrunzător, atrage imediat atenţia, mai ales când este completat de o expresie adecvată, propunând însă un alt tip de „dandy”, mai puţin rasat dar jovial, amuzat parcă de tot ce i se întâmplă, rezolvând şi relaţia brutală cu Lucia în limite credibile; în Raimondo, basul Horia Sandu s-a străduit să aducă şi momente mai estompate ca intensitate, în special în dialogul cu Lucia, alternând cu cele care i-au pus în evidenţă şi vocea de bas veritabil şi modul de a cânta curat dar destul de monocrom, în timp ce tânăra mezzosoprană Florena Radu (de la Iaşi, încă studentă) a surprins plăcut prin glasul profund, atent condus, iar tenorul Valentin Racoveanu a redevenit Normano.

Cu acelaşi dirijor în fosă, dând intrări precise, cu o gestică simplă şi clară, relaţionând permanent cu soliştii şi corul (şi de această dată excelent), a asigurat şi „curgerea” orchestrală omogenă, cu o sonoritate densă şi echilibrată, deşi în cel de al doilea spectacol au existat şi „patinări” în raport cu scena, dar şi câteva impurităţi în special la alămuri, trădând poate o anume relaxare după emoţia şi concentrarea premierei. Iar reacţia publicului a fost pe măsura reuşitelor artistice, soliştii şi întreg ansamblul fiind răsplătiţi cu explozii de aplauze şi la scenă deschisă şi „la faţă de cortină” şi, desigur, la final, când s-a simţit plăcerea cu care melomanii (şi nu numai) au ascultat şi au apreciat fiecare secvenţă în parte, dar şi „imaginea” unei echipe în care interpreţii au înţeles „cine sunt”, intrând în „pielea” personajelor, construind astfel o derulare convingătoare a acţiunii, întrupând eroii aşa cum i-a gândit regizorul, purtând însă şi amprenta propriei lor personalităţi - şi cred că tocmai acest aspect a favorizat o anume naturaleţe în rol, fără emfază sau îngroşări, fără ostentaţie sau ceva artificial în comportament -, evident, totul adaptat viziunii generale a unei producţii care în plan muzical-interpretativ a fost, în ambele reprezentaţii, la cotele unui real „eveniment” (cu rezervele la care m-am referit), iar ca abordare regizorală poate a şocat, poate a dezamăgit, poate a plăcut, dar cu certitudine... a fost şi este „un spectacol”...