Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Probabil că tot ministerul munceşte de dimineaţa până seara pentru a aduce pe lista de priorităţi a guvernului noua sală de concerte „pe care publicul românesc o merită” şi, prin urmare, nu mai există nici măcar curiozitatea de a vedea ce s-a realizat cu banii pe care i-au împărţit. Aici e „anonimatul”. Succesul e dat de publicul care a epuizat, ca de obicei, biletele în nici două zile, umplând complet sala Teatrului Naţional din Iaşi.

Am ales să încep anul 2016 cu un drum la Iaşi, pentru a vedea această Lucia pentru a treia oară, dintr-o nevoie irepresibilă de a retrăi emoţia în faţa uneia dintre cele mai bune producţii de operă din România. Dar şi pentru a asculta încă o dată o capodoperă a operei romantice, povestea Luciei di Lammermoor, fata care înnebuneşte şi îşi ucide soţul impus de o familie care ignoră dragostea ei pentru Edgardo.

Andrei Şerban n-a fost niciodată „doar” un regizor. Pentru el, teatrul este o listă interminabilă de întrebări existenţiale, care începe cu De ce facem teatru? Un răspuns complet nu există şi nici nu va exista vreodată, pentru simplul motiv că, pentru el, căutarea răspunsurilor e mai importantă decât răspunsurile în sine. Tot aşa cum drumul iniţiatic e mai important decât destinaţia, care poate să nu fie atinsă niciodată. Concret, Lucia di Lammermoor este, în viziunea lui Andrei Şerban, un concept, pe care el îl revizitează de peste 25 de ani.

Mai întâi, în 1990, a fost Lucia de la Lyric Opera of Chicago (reluată apoi şi la Opera din Los Angeles), începutul unui capitol întreg din drumul iniţiatic din Operă al lui Andrei Şerban. În Biografia publicată acum câţiva ani la Editura Polirom, acest capitol are un titlu concret: Luciile mele. Atunci, la Chicago, Şerban l-a avut ca scenograf pe Bill Dudley, care „a construit un decor de film. Într-adevăr aveai impresia că te aflai în Scoţia. Un conglomerat de roci de diferite forme printre care apăreau boschete sălbatice, ca vegetaţia dealurilor stâncoase şi sterpe, îţi dădea impresia că eşti în lumea castelelor medievale nordice a Lamermoorilor. Decorul se rotea pe turnantă descoperind uneori grote ameninţătoare, alteori interiorul castelului. Lucia se căţăra pe stânci, alergând în căutarea iubitului în timp ce-şi cânta ariile!” Diva era June Anderson, iar tenorul era Alfredo Kraus.

Câţiva ani mai târziu, în 1995, lui Andrei Şerban i se comandă o nouă producţie, de data aceasta la Paris. Transportul decorurilor din America era prea scump, prin urmare a trebuit să fie creată o altă producţie. Probabil şi sub influenţa modernităţii reci a clădirii Opéra Bastille, stâncile şi castelul din producţia americană s-au transformat, tot în viziunea lui Bill Dudley, într-o „formă ovală ce amintea vag fie de o sală de gimnastică dintr-o cazarmă militară, fie de un manej de circ sau, de ce nu, de spitalul de psihiatrie La Salpêtrière, unde, în secolul al XIX-lea, la Paris, erau internate pacientele ce sufereau de boli nervoase. Lucia era prizoniera acestui spaţiu metaforic, unde devenea progresiv victima presiunilor din jur.” Iar Lucia a devenit pentru Şerban un Woyzeck feminin (personajul lui Büchner fiindu-i foarte familiar regizorului român), similitudinea presiunilor la care sunt supuşi cei doi nebuni avea valoare de evidenţă. A rezultat un personaj de operă uluitor, torturat psihologic în tragedia îngropată sub muzica superbă a lui Gaetano Donizetti şi chinuit fizic de regia lui Andrei Şerban, până la punctul în care drama ajungea să egaleze în importanţă muzica, pentru prima dată. Dacă Lucia di Lammermoor a divizat publicul francez, pentru a-l cuceri definitiv la reluările ulterioare, în schimb Andrei Şerban suferea în acelaşi an, la Bucureşti, o dramă pe care o cunoştea prea bine din Troienele lui Euripide, cea a Cassandrei, blestemată de zei ca nimeni să nu-i creadă profeţiile. Într-adevăr, viziunea lui asupra lui Oedipe a fost respinsă de majoritatea spectatorilor bucureşteni şi, pentru ca mitul să rămână intact, producţia sa nu a mai avut parte de o a doua şansă, fiind casată rapid.

În 2014, Lucia a ajuns şi la Iaşi. Octavian Neculai i-a luat locul lui Bill Dudley. Scena Teatrului Naţional, mai mică decât cea de la Opéra Bastille, a fost ocupată de un decor asemănător celui de la Paris, reducerea la scară făcându-l şi mai claustrofobic, nu doar pentru personaje, dar chiar şi pentru spectatori. O cazarmă-închisoare-ospiciu, cu celule şi paturi de fier, cu aparate de gimnastică, pe lângă scările de şantier, lugubre, o atmosferă militar-industrială, opresivă în esenţă, în care Lucia e singurul om normal. Un atribut vag, această normalitate, de fapt Lucia e singurul personaj care nu e obsedat de cultura exerciţiului fizic decât în sens ludic, ca în copilărie. Naivitatea ei, când „datoria” faţă de familie şi clan este îndeplinită în toată formalitatea, este strivită de consumarea căsătoriei cu Arturo, devenită o tentativă de viol, care justifică astfel extremul, înjunghierea mirelui. Şi astfel nebunia, având o singură cale de scăpare, moartea, devine nu doar plauzibilă, ci logică şi inevitabilă.

Producţia de la Iaşi ar trebui să fie caracterizată printr-un cuvânt demonetizat: captivantă. De fapt, e mai mult decât atât. Acest spectacol te arestează timp de aproape trei ore şi îţi impune propriul lui ritm cardiac. Pauza dintre acte are mai degrabă un rol medical, acela de a slăbi pentru câteva minute presiunea sufocantă, ca să poţi să plonjezi din nou într-o atmosferă care te va bântui apoi multă vreme. Cine s-a lăsat antrenat în dinamica acestei Lucii nu va putea înţelege niciodată cum un iubitor de operă ar putea să-şi refuze experienţa unui asemenea spectacol, pentru care obstacolul unui drum până la Iaşi este cu totul insignifiant. Cât despre mine, la a treia vizionare am constatat că impactul e la fel de puternic, la fel ca la premieră. Herbert von Karajan spunea că simte nevoia să dirijeze Tosca din când în când, că îi este necesară visceralitatea muzicii lui Puccini. Pot spune acelaşi lucru despre această Lucia. Am ajuns la convingerea că ar trebui să îmi fac un obicei s-o revăd măcar o dată pe an.

Am constatat sâmbătă că virtuţile acestei puneri în scenă merg atât de departe, încât aproape că nici nu mai contează cât de bine se cântă. Chiar dacă rolul Luciei depăşea cu mult detenta vocală a Lăcrămioarei Hrubaru-Roată, redusă la a face faţă la peste două ore de efort extrem, nu aveai cum să rămâi indiferent la proba de stoicism a mişcării de scenă la care era supusă. Andrei Şerban este aproape sadic cu soprana din rolul principal: aria din primul act trebuie cântată în timpul unor adevărate acrobaţii, stând în echilibru fragil pe tot felul de scări, leagăne, sau chiar suspendată în mâini pe două bare paralele. Scena nebuniei este o altă tortură fizică, dar în final - purificatoare, iar personajul transmite prin gesturi ceea ce vocea nu poate nuanţa. Prin comparaţie, Edgardo este cruţat de asemenea eforturi, fapt aproape revoltător. Astfel, Florin Guzgă a avut una dintre cele mai bune seri ale sale de până acum. Dincolo de insolenţa cu care atacă note acute dificile, el a ajuns în timp să-i împrumute lui Edgardo toată ingenuitatea sa personală. Ultimul act îi aparţine în totalitate tenorului, care trebuie să cânte aproape jumătate de oră fără oprire. Florin a dat timpul înapoi, în vremurile de demult, când opera lui Donizetti era un vehicul pentru gloria tenorului, în dauna sopranei. Enrico, fratele Luciei, a fost Jean Kristof Bouton, care a traversat rolul cu siguranţă dublată de farmecul prezenţei sale foarte masculine. Andrei Fermeşanu l-a scos din anonimat pe Arturo, cu care Donizetti n-a fost deloc generos, înlocuind meschinul din partitură cu un histrionism vocal de foarte bună calitate, practic re-evaluând un personaj secundar care trece de multe ori aproape neobservat. Basul Dan Popescu, de la Braşov, l-a înlocuit pe regretatul Octavian Dumitru, fără să-l poată face uitat, având o prestaţie mai mult decât onorabilă. Maria Macsim Nicoară (Alisa) - onestă şi Andrei Apreotesei (Normanno) - într-un progres vocal vizibil, în ciuda unor accente veriste care însă mergeau foarte bine în contextul regiei, au completat imaginea de ansamblu a unei seri memorabile. Traian Ichim a condus cu siguranţă şi flexibilitate o orchestră implicată şi coerentă, dar şi corul suspendat autoritar deasupra tuturor.

Andrei Şerban a fost prezent la Iaşi, galvanizând probabil singura repetiţie prealabilă (la Iaşi, împărţirea scenei cu Teatrul Naţional este o veche problemă), dar şi pentru a începe lucrul la o nouă producţie cu care va începe stagiunea viitoare: Văduva veselă, care se anunţă a fi o abordare localizată şi surprinzătoare a operetei lui Lehár. A primit titlul de cetăţean de onoare al oraşului, o onoare pe care a acceptat-o cu mult umor, ca nefiind însoţită şi de „o bucată de pământ”, aşa cum se obişnuia pe vremuri. Seara s-a terminat cu un moment foarte emoţionant: corul final al despărţirii Troienelor de cetatea distrusă, în memoria lui Liz Swados, cea care a compus muzica întregii Trilogii antice. Acum trei ani de zile, Liz Swados a avut un moment rar de bucurie când şi-a putut asculta muzica interpretată de cântăreţi de operă profesionişti, pentru prima oară în aproape 40 de ani, chiar la Iaşi. M-am simţit recunoscător sorţii că am putut s-o văd atunci, la aplauzele finale, pe creatoarea incantaţiilor care au tulburat generaţii întregi de spectatori din toată lumea la contactul cu universul lui Andrei Şerban, din teatrul antic.

Voi merge să revăd Lucia de la Iaşi. Am ştiut încă de la premieră că va fi mereu ceva de spus despre ea. Energia acestei producţii de operă rămâne inepuizabilă.