Lovitură dură! N-o să-ţi vină să crezi ce a descoperit ministrul cult...

Recunosc, titlul este excesiv, mergând pe ideea evidentă că noul ministru al culturii a fost directorul unor tabloide. La o privire mai atentă, avem măcar dovada unei experienţe de management privat, spre deosebire de profilul standard al intelectualului universitar, sau al activistului de partid, nu prea eficienţi în a cârmui corabia culturii româneşti. Vom vedea.

Aşadar, dl Ionuţ Vulpescu a fost remaniat (tehnic, aşa stau lucrurile, chiar dacă am asistat la un scandal de partid fără precedent) şi înlocuit cu dl Lucian Romaşcanu. Sunt prea puţine lucruri de spus despre mandatul fostului ministru al Culturii. Îmi pare rău doar că nu am apucat să ajung la conferinţă de presă în care să-i fi pus o întrebare simplă:

Când se va publica raportul Corpului de Control privind oprirea a trei spectacole şi întreruperea unui al patrulea la Opera Naţională Bucureşti, în Aprilie 2016, şi cine îşi asumă pierderile materiale (360.000 EUR) direct rezultate în urma scandalului?

Sigur, întrebări ar fi mult mai multe, un adevărat tir. Dar ceea ce a devenit foarte clar în ultimul an este că instituţiile muzicale româneşti merg foarte prost. Despre Opera Naţională am tot vorbit, unde compania de balet este într-un regres pe care nu-l poate acoperi nici o cronică binevoitoare (chiar şi acelea sunt totuşi foarte puţine) şi a cărei hemoragie de dansatori valoroşi continuă şi azi.

Un caz încă şi mai rău este cel al Operetei, o instituţie care nu mai există azi decât pe hârtie.

O problemă elementară de management

În ultimii doi ani, Teatrul de Operetă a fost condus de sindicate, ale căror cerinţe au fost îndeplinite fără comentarii de către minister. Au cerut colectivele de oameni ai muncii închiderea clădirii din zona Unirii? Au obţinut-o. Au cerut separarea Operetei de Operă? Guvernul s-a executat prompt. Aşa am ajuns astăzi să avem un Teatru de Operetă cu 200 de angajaţi pe care îi plăteşte lunar, cu salarii mărite cu 50%, şi care nu au sediu, nu au repertoriu, nu au spectacole. Iar atâta vreme cât spectacolele de operetă pot fi jucate (şi sunt jucate) de către companiile de operă, iar musicalurile sunt tot mai îmbrăţişate de companiile de teatru (cum este peste tot în lume, de fapt), atunci la ce ne mai trebuie acest teatru şi această gaură în buget?

În stagiunea 2016-17, Teatrul de Operetă a avut un repertoriu compus din... două titluri. Liliacul şi Victoria şi al ei husar. Cele două titluri au fost prezentate publicului într-un număr total de... şase reprezentaţii. Restul de până la 19 spectacole sunt nesfârşitele gale şi concerte-şuşe sau colaje muzicale. Acesta este bilanţul cu care se mândresc sindicatele şi artiştii eliberaţi de tirania managementului.

Dar au existat vremuri când acest „focar de cultură”, vorba lui Caragiale, avea un manager şi nu un sindicat unit al Operei şi al Operetei, a cărui principală revendicare era despărţirea Operei de Operetă. Cum arăta atunci situaţia?

Fantoma de la Operă, unul dintre marile succese ale Teatrului de Operetă

Website-ul instituţiei nu mai păstrează nici o arhivă, însă îmi aduc aminte că repertoriul care se juca în stagiunile de dinainte de 2016 număra vreo cinci titluri de operetă, revigorarea acestor spectacole şi prezentarea lor într-un stil contemporan atrăgând publicul de toate vârstele, nu doar nostalgicii şi publicul de vârsta a treia (Liliacul, Silvia, Contesa Maritza, Voievodul Ţiganilor).

Dar şi tot atâtea musicaluri, dintre care Romeo şi Julieta şi Rebecca, în premieră naţională, care se jucau cu casa închisă. Mai ţin minte că inaugurarea sediului teatrului s-a făcut cu premiera Fantoma de la Operă, România fiind singura ţară din Europa de Est care a primit licenţa pentru acest musical. A fost o producţie foarte aşteptată şi cerută, în regia lui Stephen Barlow, care a blocat site-urile de bilete, epuizate de fiecare dată în doar câteva minute de la punerea lor în vânzare.

Să mai amintesc de parteneriatul cu Teatro alla Scala din Milano? Scenart era primul proiect strategic dedicat dezvoltării pieţei muncii şi a resurselor umane din artele spectacolului din România, în domeniile artistic, tehnic şi administrativ. Să mai amintesc de numeroasele colaborări internaţionale cu artişti şi instituţii de profil (Teatrele de Operetă din Budapesta, Kiev şi Sankt Petersburg)?

Iar în loc de jalnicele gale de astăzi, îmi mai aduc aminte că, în perioada când Opereta pleca din sediul Teatrului Naţional, în aşteptarea construcţiei noului sediu, cei 200 de angajaţi nu se lamentau cântând Va, pensiero (celebrul cor al sclavilor evrei din Nabucco), ci realizau cel mai amplu turneu naţional prezentat de o instituţie de spectacole din România (în stagiunea 2012-2013,) cu  50 de evenimente în toată ţara.

Bine, dar artiştii?

Meritul artiştilor în succesul unui teatru muzical ţine strict de performanţa lor muzicală (de multe ori discutabilă pe la Bucureşti). Ei nu pot decide nimic altceva: nici cum arată clădirea, nici ce producţii se fac, nici ce regizori sunt invitaţi, nimic. Sigur, pentru că ei apar pe scenă şi cântă, publicul ar putea avea impresia că meritele lor sunt mai mari.

Pe de altă parte, prin sindicate, sau prin acţiuni personale, aceiaşi „artişti” se pot opune deciziilor manageriale, prin tot felul de mijloace legale (uneori şi ilegale, de exemplu prin oprirea repetată de spectacole sub pretextul protestului „spontan” de patru ori la rând). E un drept pe care „artiştii” de la Operă şi Operetă l-au abuzat la infinit, până când au reuşit să blocheze orice activitate, iar Opereta de azi arată în halul în care arată exclusiv din vina lor. Şi numai a lor.

Aici s-a ajuns. La aproape nimic. Ce e de făcut?

Articol publicat pe blogul Despre Opera.